Cristian a împlinit ieri patruzeci de ani. El a sosit în casa mea anul trecut. Pe atunci eram, și el și eu, mult mai tineri. Aproape copii.
Cristian nu era de prin părțile locului, pentru că altfel sigur l-aș fi recunoscut. L-aș fi salutat și aș fi fost fericită. El m-ar fi strâns în brațe și m-ar fi sărutat. Mi-ar fi rostit numele, așa cum o făcea întotdeauna după o lungă absență, plin de tandrețe. Ne-am fi așezat amândoi la terasa de la malul râului, am fi comandat câte o cafea, eu aș fi aprins tremurând o țigară, el ar fi surâs tandru și puțin dojenitor, „ai promis că te lași de fumat”, eu, ca și cum nu aș fi auzit, l-aș fi îndemnat nerăbdătoare să îmi povestească: „și spune-mi, cum a fost?”
Și, târziu în noapte, ne-am fi întors acasă, ne-am fi iubit, am fi plâns, eu aș fi fumat, el ar fi deschis fereastra, ne-am fi iubit din nou, iar dimineață i-aș fi sărutat mâinile și i-aș fi spus în șoaptă: „la mulți ani, Cristian”.
Și am fi înțeles deodată că nu mai suntem copii, că, mai mult decât atât, practic ar fi fost imposibil să ne întâlnim, întrucât în săptămâna în care el venise la noi în oraș, eu eram plecată în străinătate, împreună cu iubitul meu, care tocmai împlinise patruzeci de ani.