Eram cu tata în toamna lui 2002 prin coclaurile din Tulburea-Predeal Sărari. Afară o ploaie deasă îmbuiba pământul iar noi înaintam anevoie prin clisa groasă în cizme de cauciuc sparte, ținându-ne de rădăcini și trunchiuri de copaci.
El era pe-atunci un om voinic obișnuit cu vitregiile naturii în timp ce eu blestemam în stânga și-n dreapta nenorocul zilei.
Singura mea tangență cu natura era toamna la cules de prune și mere prin locurile sălbatice cu care străbunii ne înzestraseră în urmă cu mai bine de o sută de ani. Pământurile virgine, încărcate de rod ales ne așteptau cu ramurile întinse, noi asudam preț de vreo două zile sub arșița neiertătoare, aplecați la pământ, încărcam în saci recolta apoi ne vedeam de drum până la toamna următoare.
Cei câțiva oameni de-ai locului înrădăcinați în aceste pământuri vitrege sunt munteni aprigi la vorbă, obișnuiți cu munca câmpului și cu vremea schimbătoare. Dacă le privești ochii îngustați de riduri tăioase o să cuprinzi tot dorul lor după copiii plecați departe, la oraș, în lumea bună să-și facă un rost în viață.
Nea Ciobanu ne arată locurile cu mândrie, apoi vitele apoi își vede de drum, până seara târziu dispare după copaci în locuri numai de el știute.
Noi batem prunii cu jind apoi culegem măsurând din ochi lungimea trebii.
Abia seara se deschid zăvoarele vorbei bine tăinute până atunci și descoperim că-n fața roatei de mămăligă mari cât un soare și-a brânzei sărate de oaie viața pare din nou frumoasă și oamenii buni ca la începuturi.
Cineva sparge ceapa în pumn, se dă drumul la vorbă odată cu țuica galbenă de prună în păhărele miniaturale și cutare sau cutare neam/vecin/prieten intră în discuția aprig însăilată, ici-colo câteva răsete, printre mugete de vaci și cotcodăceli de păsări.
La întoarcere, a doua zi călcăm printre masacrul de fruze și prune stricate pentru vite, apoi înotăm pe drumul de clisă și instinctele primare ies la lumină agățându-ne cu disperare de orice în cale pentru a ne menține verticalitatea.
Eu cu ultimul răgaz al omului în pericol de cădere apuc cu mâna o urzică mare care-și face datoria și mă menține pe picioare, tata în urma pașilor mei râde pe-nfundate în timp ce eu o blestem cu năduf: ah, nenorocito!
Într-un final ieșim la lumină epuizați dar mulțumiți de izbândă, iar orele următoare s-a tot comentat fiecare reacție cu ironie și detașare.
Se împlinesc șapte ani de când călcam alături de tata pământurile sacre și imaginea lui e la fel de prezentă ca palma bășicată în care strâng amintirea sfântă.