nud colorat întins pe-un lotus
sub o mare de nori, mă-ntind spre
nemarginirea cuvântului

ontologic, sunt doar o urmă de culoare
pe-un zid gri și arțăgos.
la drept vorbind, mă cheamă marea
și eu uit să-i mai răspund.

mă-mpiedic de blocuri și turnuri grele
orbesc privind soarele prin ferestre
pun urechea pe asfalt și n-aud decât
metroul vibrând în pântecele plin de fiare al orașului

aici, era mai demult, poiana soarelui
în flori, noaptea, se oglindea luna
și tălpile se scăldau în picături de rouă
te zgâriai în crengi de copaci sălbatici
și te-mpiedicai în tăcerea sfântă a pietrelor

în parc auzi tramvaiul zgâriind drumul de metal
în casă te-nspăimânți de sunetul orașului
iar noaptea, fiare de oameni cuceresc strada
râsul copiilor sună metalic
cântecul gaiei se aude mai încet

mai melancolic pășești pe trotuar
orbit de faruri, felinare și reclame
tehnologie inspirată din natură
fals, cu adevărat fals,

omul s-a îndepărtat de el
de nucleul universului.

aici, nu mai ești TU, oricât ai spera
între pereți rămâi doar o mașinărie
gol și pierdut în informație
te-ai deconectat de existență

circuit peste circuit, trăiești din făuriri inteligente de cuvinte
și te minți că ești