Am intrat în lungile săptămâni de post. Vreau să țin post. Pe tot. Habar n-am cât ține. Dar am auzit că a început postul. Și e cool să ții post. De fapt, nu știu dacă am să reușesc să îl țin. Dar voi spune că îl țin. Că atunci când ne întâlnim în familie cel care ține post e primit mereu cu aplauze verbale. E un soi de erou. El ține, ceilalți nu. Sau zice că îl ține. N-ar fi foarte greu. Cu mâncarea o scot eu cumva la capăt. Că și așa m-am cam rotunjit și gâfâi ca un porc pe scări. Dar cică nu trebuie să înjuri. Sau să scuipi. Sau să sari la bătaie. Mă rog, toate chestiile astea de zi cu zi. Cam nașpa. Dar n-oi muri din asta. Mi-e doar că o să fiu luat de prost prin cluburi. Le zic că țin post. Și întorc și celălalt obraz. Apoi îmi fac o listă cu cine m-a enervat. După post îi nenorocesc, pot fi siguri. Ideea asta de post mă face nesigur pe mine. Mi-e frică și să deschid ușa. Că eu sunt cam coleric. Mă enervez iute. Ei, vedem noi la fața locului. Uite-l pe ăsta în fața mea. Merge ca o fată. Are și părul ca o fată. Are barbă și geantă de fată. Ieri l-aș fi făcut să-și amintească ce e de fapt. Dar azi e post. Trec pe lângă el cu ochii injectați. Îmi scot o țigară, iritat. Parcă în post nu se fumează. O arunc. Mă aplec și o ridic. O arunc la un coș. Nu se cade chiar azi. Mizeria trebuie evitată în post. Îmi iau un ziar. Îmi dă rest mai puțin. Cer restul de rest. Cică mi l-a dat corect. Înghit în sec și merg mai departe. Chem un taxi. Îl întreb dacă nu dă drumul la aparat. Îmi spune că e stricat și-mi cere dublu pe cursă. Bâta aia din portieră îmi face cu ochiul. Mă ignor. La serviciu mi se spune că sunt sancționat pentru nu știu ce chestie. Încerc să mă disculp. Mi se amintește un oarecare paragraf din contractul de muncă. O înjurătură teribilă încolțește într-un rictus. Pumnii mi se încleștează. Mă abțin. Sunt în post. Mă întorc acasă pe jos. Să nu mă mai întâlnesc cu taximetristul. Șefa de scară îmi spune că trebuie să plătesc pentru o lucrare comună. N-am văzut lucrându-se nimic. Vreau să văd lucrarea. Dar totul ar degenera. Așa cum se întâmplă de obicei. Plătesc. Sun la service. Mașina nu e gata. Ar fi trebuit să fie de ieri. Numele Celui de Sus e gata să apară în replica mea. Renunț. Nu-i nimic, o iau când e gata. Nu vă grăbiți. Știu că aveți mult de lucru. În cutia poștala o factură nouă. Pe care am mai plătit-o. Nu contează. Data scadentă cade în post. O mai plătesc. În fața blocului urlete. Bătaie între țigani. Pun mâna instinctual pe bâta din balcon. Vreau să îmi sun doi prieteni. Îi liniștesc în cinci minute. Dar, de fapt, nu mă deranjează. Unde mi-o fi fost capul. E post, doar. Nimic nu mă supără. Dau televizorul la maxim. Să acopere zgomotul de afară. Politică. Nu înjur. Meci. Joacă îngrozitor. Ia să mă duc la biserică. Trebuie să fie slujbă. Așa cred că e în post. Lume multă. Duhoare. Uși trântite. Copii care intră. Și ies. În disperare. Unul mă calcă. Mă face plin de noroi. Îl înșfac de-o aripă. Ai grijă, puișor, să nu cazi. Mă abțin bine. Postul îmi priește. Zic să ascult mesajul. De la preot. Preotul ăsta e ăla de-a avut-o amantă pe aia. Nu contează. Preotul e preot. El poate face orice. Are dezlegare. La el ar trebui să mă spovedesc. Fac parte din parohia lui. Dacă postul o cere, o fac și pe asta. Zic să aprind niște lumânări. Nu știu unde. Nu știu pentru ce. Dar e post. În post se aprind lumânări. O să mă rog pentru lumea toată. Lumânarea nu trebuie să fie personală. Cică pentru mine se roagă alții. La poartă, cerșetori. Aud ceva de copiii mei. Pe care nu-i am. De nevastă. N-am nici nevastă. Împart la toți douăzeci. Că e post. Altfel… Mă întorc acasă. Unul îmi cere bani, că dacă nu îmi face ceva rău. Aș muri cu el de gât. Îi dau tot portofelul. Și ceasul. Intru în casă. Mi-e clar. Cât ține postul trebuie să cer concediu. Nu înțeleg cum, dar parcă toată lumea a aflat că țin post. Precaut, îmi pun o hârtie pe ușă. Am scris „țin post…nu mă deranjați!”. Hai, ne vedem după post.