O stranie tăcere mă învăluie. Poate mi s-a părut.
Și totuși era acolo, în colțul din stânga al camerei.
Da, sigur am văzut-o.
Stătea în picioare lângă fereastră.
Mă privea cu același zâmbet pe care l-am conștientizat
în primele clipe ale vieții.
Atunci am cunoscut blândețea privirii ei,
și duioșia glasului inconfundabil.
Totdeauna mă asigura că nimic rău nu mi se poate întâmpla.
Același zâmbet. Era frumoasă tot ca atunci.
Nici o urmă de suferință sau de crispare.
Boala, durerea, tristețea și lacrimile, toate le-a lăsat aici.
Multe din ele au rămas în mine.
Strigătul de durere îl aud și acum, ca un ecou pierdut prin timp.
Uneori apasă peste limită.
Atunci o caut cu ochii pierduți.
Mă gândesc la ea, îi vorbesc, o simt lângă mine.
Icoana ei o port cu mine. Permanent.
Ah! Și ochii ei, parcă îi văd cum îmi căutau privirea,
mâinile i le simt strânse într-ale mele.
Păreau să îmi spună, “nu mă părăsi”.
Lacrima-i lăsată pe obrazul meu, încă nu s-a uscat.
Și totuși, a plecat.
Dar iată, pentru o clipă s-a întors cum mi-a promis.
Frumusețea și blândețea ei m-au copleșit.
A adus și revărsat peste mine prinosul cerului.
De acolo a venit. Fața ei semăna a veșnicie.
Trei ani au trecut. Eu m-am schimbat. Numai fizic.
În suflet i-am rămas același copil.



19 noiembrie 2009