Cu câțiva ani în urmă, într-un final de săptămână, luasem picea cea mare de la școală și, împreună cu cea mică în cărucior, ne îndreptam spre casă. Cu o zi înainte, avusesem o discuție cu bunica unui coleg de clasă a celei mari, care se plângea de faptul că nepotul dânsei, fiind stângaci, strica stilourile foarte des; și nu găsea soluție pentru asta, întrebîndu-mă de unde și ce fel de stilou îi luasem fiică-mii. Atunci, în drumul spre casă, mi-a venit subit gândul ăsta, că pot avea soluție pentru problema doamnei, cel puțin pentru un timp. Drept urmare, făcînd cale întoarsă, am ajuns la magazinul cu pricina, găsind încă și luînd ultimul stilou identic.
Problema care mi-a apărut în fața ochilor înainte de a cumpăra stiloul, a fost că eram pe sponci cu banii, până exact după w/e, în lunea respectivă urmînd chenzina.
Am făcut un calcul rapid cu suma rămasă, am ajuns la concluzia că pot încropi mâncarea copiilor pentru week-end și am cumpărat stiloul pentru stângaci. Nu am scos nici un cuvânt despre faptul că, practic, rămăsesem fără bani până la salariu.
Cel puțin, nu pe moment. Doar i-am sugerat fiică-mii să fie de acord să-i oferim stiloul puștiului, pentru că tocmai i se apropia onomastica.

Când am ajuns la colțul blocului, poștărița era în stradă; vorbea cu o vecină. Văzîndu-mă, aproape că nu mi-a sărit în brațe de bucurie, țipîndu-mi de la distanță:
"Haideți, haideți, doamnă, de când vă aștept!! Am ceva pentru dvs."
Þinînd cont că nu era vremea alocațiilor sau ceva de genu' m-am întrebat despre ce putea fi vorba pentru ca să-i stârnească starea aceea.... și, în momentul în care a scos un mandat poștal de la străbunica fetelor, cu niște bani în el, am înțeles. Scăpase de corvoada de a face returul banilor, pe motiv că nu a găsit destinatarul acasă.

Practic, am simțit că îmi pică ceva în cap și greu la stomac, în momentul în care am realizat că numai întâmplarea, banala întâmplare care ne bântuie existențele, a făcut ca noi să ne întoarcem acasă în momentul acela, ca poștărița să zăbovească la o bârfă cu vecina, ca pe raft să găsim ultimul stilou bun și, mai ales, ca un copil stângaci să aibă nevoie de el.

Abia apoi le-am explicat și pupicelor tărășenia. Nu puteam să le fi ținut altfel teoria despre principiul compensației în natură.
Și nu numai..

.............................

Acum simt că am două mâini stângi. Dar ale naibii de descurcărețe cu orice stilou ar apuca.
Doar timpul nu mai intră în formulă. Parcă este un puzzle în colțuri.
Colțuri numai de week-end-uri.