astăzi
astâmpărându-mi setea
cu pielea plină de muguri
aș vrea să zbor
amnezic

pentru că în fiecare om
este o margine
ca un tăiș ce alunecă
peste carnea fiecărui drum

beau
hidos, știrb, mă'mbăt ca un dobitoc
și râd

oamenii care vin la spital
ca albinele cu povara lor către stup
sunt nefericiți când le spui că nu au nimic.
medical vorbind ei simt că au ceva, vor să-i înțelegi, să-i asculți,
stau cu rândul pe la uși, doar-doar s-o găsi cineva pân' la urmă.
și tu încerci să le explici despre
durerile vieții ca despre durerile facerii - amândouă necesare.
și mă gândesc la nașterile mele pe care nu le spun nimănui.
nici măcar mie.
la cel în comă pe care-l ating... simte oare mâna mea, iubirea asta impersonală.
cum ai putea să iubești așa - ca un salt pe șina de tramvai în fața unor dâre de lumină ce se dovedesc a nu fi nimic în cele din urmă.
mă trezesc de dimineață cu gândul că astăzi o să ies din mine. saltul motociclistului. îmi ating îngerul iar el abia mai răsuflă.
rareori realizez ce înger teribil am. rezistent ca un os bătrân. mă prind de el în prunc. și el mă strânge în plămânii lui ca într-un burete plin de oțet. mă strânge și mă sărută.
fără el m-aș prăbuși în fum. sunt o fantomă ce trece prin viața altora.
și la ușa mea se află un cârd de oameni sătui de tăcerea lor.
să-i aud, să-i ating. energia asta ce curge din mine ca mierea, le zic sângerând, scrumul ăsta de țigară, energia asta
nu-i de la mine - deși venele mele stau aplecate peste ei ca șapte izvoare dătătoare de viață.
la cârciumă totul este mai ieftin. în plus nimeni nu sângerează, totul este aseptic.
zâmbete aseptice, chipuri aseptice. degeaba le vorbești, ei nu te aud.
acesta este aproape mort, îmi zice. eu râd și-i zâmbesc ca și cum ar fi aproape viu.
am planuri mari de la moarte. aș vrea să pornesc către Dumnezeu, să uit de mine și să mă descompun ca o statuie de nisip sub vântul pe care El îl suflă din inima Lui.
un fel de-a muri zâmbind sub boarea de vară.
nu le-am zis ce sa creadă, nu am curajul să-i schimb. nu sunt eu îngerul lor, ci ei îngerul meu.
eu... doar piatră cu contur de nisip și valurile mele le privesc neputincios cum se depărtează de mine.
o piatră într-un râu are mai multă dragoste, dar eu în deșert la ce să m'aștept.

beau
hidos, știrb, dobitoc
și râd

mândru, în blestemul meu, în pielea mea de șopârlă, ți-am pus diagnosticul.
mândria diagnosticului. furia laptelui. de-ai fi auzit, Doamne ce-ai mai fi râs.
acum buzele mele sunt uscate, nu zic nimic. știu doar că el trebuie să moară, dar o moarte aparte
cu copilul plângând în fereastră și mama uite, dragul meu cum crește o pasăre,
și tu zâmbești cu cărbunele ce-l ții în piept strâns de pumn. medicamente, cuțite, operații, malformații vasculare. toate se îngrămădesc în mintea ta și nimic nu are sens. până la urmă inima este malformația cea mai mare, răsucită în sâmbure cât să nu doară prea tare.
el moare din iubire pentru că, prins de moarte, a uitat cum să trăiască. se dăruie pe sine în extazul cel mai profund al ființei. unii sunt cei care se dăruie, alții sunt cei care sug fărâme din dăruirea aceasta fără nume în pastile, perfuzii. o injecție și-o să-mi fie mai bine. toți stau cu mâinile-ntinse spre serul minune.
viața nu-i pentru oricine, e o luptă. nu încă, mai vreau mâna asta de nisip lângă mine.
zâmbesc și mă gândesc la martini, la gustul acela neprefăcut de aseptic și moarte. si la preparate anatomice. la toate.

beau / și râd tăcut / tâmp

separare nu există însă.
nici noapte, nici frig, nici departe.
este doar o lipsă în sine.
totul este hemoragie.
sângerăm unii prin alții, vase sparte în cupe de lut moale.
iar acestea la rândul lor către gura-ochiul deschis în cărbune.
suntem ca un organism imens, cu un infinit de guri de hrănit, cu un infinit de îngeri ce alunecă în noduri prin noi. (o hemoragie continuă.)
un infinit de tristeți rătăcite peste lemnul pătat de whisky, de vin
căutând punctul prin care să respire.
puțin mai mult.