În toamna lui 1980 am fost cooptat pentru prima oară cu adevărat într-o trupă. Mă rog, mai avusesem o încercare prin clasa a șasea, când cântam în pauze sau până la venirea catalogului. Erau alături de mine Rodica, Þip și Coco. Formația era vocal percuțională și se numea ”Trei Castraveți și-o Murătură". Vocalizam bătând cu palmele în pupitre. Cel mai des interpretam un cover după un cântec la modă, cu o broscuță. Era un fel de dialog între broscuță și vocile de acompaniament, ea zicea "mă na mă na" și vocile răspundeau "pap tii bi dibi". Finalul era improvizat, ceea ce ne plăcea teribil, făceam o hărmălaie grozavă. Acum aveam 16 ani și de mai bine de un an începusem să cânt acasă cu chitara și vocea. Credeam sincer că mai am de învățat. Membrii grupului din liceul unde învățam erau colegi de clasă cu mine, dar niciunul nu știa de vocalizele și zdrăngănelele mele. Făceam schimb de muzică cu Dan Băjenaru, chitaristul și liderul grupului Electron. Eram toți în singura clasă de electronică a liceului Industrial Progresul (actualmente C. Brâncoveanu) afiliat uzinei producătoare de excavatoare. La 'cele vremuri în Brăila nu era deloc ușor să faci rost de muzică străină alta decât cea oficială, care în niciun caz nu era rock. Nici de muzică rock românească nu aveam habar. Dacă nu aveai părinți deschiși la minte sau contact cu o gașcă unde se asculta astfel de muzică, nu știai ce se întâmplă nici în țară, d-apoi în lume. Radioul național era cu muzica cea prea ușoară ori cea foarte clasică. Pe Radio Tineret mai era ceva, dar mult prea puțin.
Acum după ani, tot discutând cu prietenii, ne-am dat seama că refuzam instinctiv muzica românească pentru că o asociam ororii în care trăiam, mă refer pe scurt aici la minciuna generală si la elementarele lipsuri materiale, un agramat era genial conducător, ți se spunea că trăiești într-o epocă de aur, dar auzeai de la unii bătrâni că o duseseră mai bine chiar în timpul celui de-al doilea (cel mai mare) măcel mondial, când mult mai puține alimente erau pe cartelă. Pâinea nu era sigur.

Într-o zi apare Dan pe la mine să asculte ce muzici noi mai obținusem. Mai totul era muzică nouă pentru noi la acea dată, devreme ce până la 14 ani auziserăm doar ce voia partidul să auzim. Aveam o bandă pe care mă înregistram cu chitara și vocea, ajutându-mă de un microfon legat la un magnetofon Tesla B90. Din greșeală am dat play ăsteia și până să opresc eu, Dan ușor nedumerit întreabă ce-i asta. Am recunoscut că eu cântam așa cum bănuia și el. "Băi, tu chiar ai voce, nu vrei să cânți cu noi?”

Repetam într-o anexă a laboratorului de electronică aflat la etajul doi al clădirii construită prin 60. Acolo zdrăngăneam chiar și în pauzele dintre ore, mai mereu întârziind la intrarea în clasă. De foarte multe ori primeam bilețele pe sub ușă. Cel mai adesea erau mici declarații de amor, unele cu talent, altele, cele mai multe, fără, dar uneori cu un umor involuntar devastator. Nu de puține ori râdeam cu lacrimi când citeam ce poate face dragostea (dar și foarte slaba pregătire gramaticală) cu limba română. Clasa de electronică fusese făcută la treaptă cum i se spunea examenului eliminatoriu din clasa a zecea. Din două clase de electrotehnică s-a făcut una de electronică așa că eram începători. Aparatura de cântat era vai steaua ei, potrivită cu o vreme în care corzile de calitate erau necunoscute pentru noi. Luni de zile nu am reușit să găsesc chei noi pentru o chitară ordinară. Erau tot felul de improvizații de stații de amplificare industriale cu boxe nepotrivite în care erau difuzoare neperformante. Obțineam efectul de fuzz, distorse mai mult prin forțarea difuzorului. Vocea, deși eu aveam un volum natural considerabil, mai mult se bănuia decât se auzea, nici vorbă de vreun efect. Mixer? Nu știam că există. Se întâmpla des ca ceva să se supraîncălzească și toboșarul Titi Sârbu se oprea brusc, ridica mâna dreaptă cu bățul "stați așa". Înlemneam. El era cel mai bun electronist dintre noi. Privea să vadă vreo pală de fum și dacă nu se arăta, sărea de la tobe și adulmeca asemeni unui câine de vânătoare pe lângă cele tehnice pentru a detecta sursa mirosului de cauciuc ars, care era predominant în astfel de cazuri. În loc de chitară bas foloseam o chitară armonie pe care montasem corzi de bas rezultând un fel de arc, așa de mare era distanța lor de grif. O poreclisem Arbaleta care era un fel de conopidă în comparație cu varza. Un fel de arc cu studii superioare, asta s-o încurajăm. Nici nu vreau să zic ce fel sunau tobele, mai ales cinelele. Pe vremea aceea, e totuși secolul trecut, destui morți erau conduși cu fanfara spre cimitir. Titi se uita pofticios la zdrăngănelele percuționistului. Cu așa scule și lipsă de experiență nu prea ne băgam la coveruri, așa că făceam un fel de improvizație primitivă. Eu mai aveam de acasă câteva succesiuni ritmico-armonice și linii vocale, așa că legasem vreo 5-6 melodii, compoziții să zicem, când apare domnul inginer Gasparic, profesorul de electronică și ne anunța că trebuie să cântăm la serbarea de sfârșit a primului trimestru. Am încercat să ne fofilăm dar argumentul a fost clar. "V-am scutit de practica agricolă, acum trebuie să arătați că nu degeaba".




Concertul de sfârșit de trimestru trebuia să fie la Clubul Uzinei Progresul, nici pe departe ceea ce se înțelege azi printr-un club. Am ajuns pe scenă. Aveam cu noi tobele și substitutele de stații de instrument. Stația de voce urma să fie de la club. A noastră căzuse când s-au deschis ușile microbuzului care transporta sculele. Eu eram aproape de stație dar a trebuit să-l prind pe Titi care se ținea de un stativ cu cinelul pe el pentru că nu putusem scoate piulița. Pentru el era ca și cum te-ai ține de bidinea când îți alunecă scara. Am făcut probe de sunet fără ea, doar am echilibrat sunetul instrumentelor cu cel al tobei care era neamplificată. Costel sunetistul sălii ne-a zis că rezolvă el "nu aveți voi toți atâta putere câtă am eu". Și într-adevăr avea. Deși nu erau monitoare de scenă mi se părea că vocea se auzea foarte fain, dar mult prea tare. După primele cuvinte mi-am dat seama că nu aveam texte clare la voce. Pare incredibil dar așa s-a întâmplat. Eu le cântam cu un fel de engleză dadaistă. Erau unele cuvinte în engleză iar altele care probabil nu însemnau nimic, pur și simplu îmi veneau pe moment, practic colaje de silabe. Pare greu de crezut dar așa a fost. Clasa noastră făcea germană și franceză. În timp ce cântam îmi dădeam seama că sunt profesoare de engleză în sală, aveam colegi care învățau engleză. Îmi dădeam seama că mă tot repetăm și încercam să diversific, englezind cuvinte românești. Cu spectatori în față, nu mai eram așa de productiv și inventiv. Abia așteptăm să se termine calvarul. După aplauzele prelungite îmi cam era rușine să merg în sală. Mi-am făcut curaj și m-am îndreptat spre grupul unde erau colegii mei de clasă. Printre ei era Doruleț, un tip dintr-o bucată. La el m-am dus să aud ce părere are. "Mi-a plăcut, băi, dar prea mulți de Baby".

Din nefericire cam așa se înțelegea și se înțelege engleza cântecelor ce se aud pe la noi. Chiar texte aparent simple au jocuri de cuvinte pe care trebui să fii foarte tare să le înțelegi. Melodii cu texte faine, sunt de fapt piese instrumentale pentru majoritatea urechilor. Ca și cum ai vedea fime moderne fara sonor si traducere. Cântece românești cu texte execrabile (pe lângă care bilețelele primite de noi pe sub ușă, chiar cele mai neinspirate păreau geniale) circulă libere fără a trezi vreo reacție auditorilor, că ascultători nu pot să le spun. Despre cei ce le difuzează, e ca pe vremuri: atunci ordona partidul, acum ratingul. Faptul că se siluiește graiul românesc, căruia românii îi datorează mai mult decât orice nație de pe pământ, e fix pix pentru acești realizatori, era cât pe ce să scriu oameni.

Voi pomeni aici și de al doilea concert la care m-am dus cu texte muncite, dicționărite și după mine foarte potrivite, bien sur, comme tous les francophones, în engleză. Cel mai mult îmi plăcea Soldiers of the Rock care credeam că va ajunge un imn al rockului mondial. Bineînțeles, acum îmi pare o piesă banală, m-am chinuit să-mi aduc aminte ceva din linia melodică. De data asta la serbare, Costel nu ne-a mai pus la dispoziție stația Vermona pentru că după primul concert nu-l omenisem. A omeni ar fi însemnat să-i dăm o sticlă de vodcă. Nu am știut că ăsta era obiceiul. Așa că neomenitul a pus vocea pe niște difuzoare de sală care aveau o putere foarte mică. Mi-am dat seama că nu se auzea mai nimic din textele mele îndelung pritocite și vocea mea prelung urlată.

Dan, chitaristul solo era cel mai iubit de fete. Nu era mult mai frumos ca restul trupei, dar ieșea în fața scenei unde se mișca foarte bine când făcea solistici. Cel mai des, cu picioarele depărtate și ușor flexate, se lăsa incredibil de mult pe spate, ceea ce nu cred să fi copiat de pe undeva că la ora aceea nu văzusem niciunul dintre noi vreun concert cu vreo trupă străină. Nu-mi aduc aminte nici de atunci încoace să fi văzut ceva comparabil. Eu stăteam ca un cocostârc cu microfonul drept cioc și nemișcat, de pe loc, zdrăngăneam la chitară. După recitalul nostru el s-a dus în sală la stolul păsărelelor fane care ascultaseră din zona de sus a sălii, o sală cu 500 de locuri. Turtureaua lui, topită după el, i-a zis gureșă "Vai, Dănuț, ați cântat minunat". Dan conștient că nu fusese nici pe departe așa, a spus că am mai greșit puțin și vocea nu s-a prea auzit. Înaripata fâlfâindu-și genele lungi, a gângurit nedumerită "da' ați avut și voce?"