Mi-am dat seama că viața este o prefăcătorie. E nouă seara și până și Alexandru în care am avut încredere, n-a mai sunat. Nu știu dacă o fi ținut până acum la mine. Poate fi vorba însă de un simplu joc intelectual, de care eu m-am prins cam târziu.
E atât de simplu să-ți dai seama că oamenii nu sunt ceea ce vor să pară. Sunt atât de cruzi, încât taie în carne vie fără nici o problemă și mai sunt și satisfăcuți. Fie că vor, fie că nu. O fac pur și simplu, se joacă cu verbele, de parcă ar fi substantive și invers.
Mi-a spus că ține la mine și că-i pasă de viitorul meu. El este însă cel cu capul pe umeri, cel care trebuie să se trezească în fiecare dimineață la cinci ca la 6,30 să fie la serviciu. Vrea să pară un om calculat, care știe ce vrea de la viață. Eu însă cred că-și joacă rolul de bărbat, adică de cel cu responsabilitățile. E inginer constructor și are 26 de ani. E un bucureștean arogant și încrezut care îmi tot repetă că eu aș gândi mult prea profund.
Până la urmă de unde vine ajutorul de care el îmi tot vorbește? Din biblie, acatiste, psalmi, preoți,... Sau poate de departe? Dar, dacă ești ateu și nu crezi nici măcar în tine?
Am impresia că lui Alexandru nu-i pasă decât de banii lui. E egoist, îngâmfat, ros de atâtea amintiri vechi, care își au răspunsul numai în trecut.
Prezentul este pentru el simplu și fără nici un fel de substrat. Poate că sunt o naivă incurabilă în materie de bărbați, doar că mie îmi place să mă complac în ceea ce fac.
Îmi plac oamenii pe care mi-i aleg numai eu. Pe alții nu-i las să facă nici un fel de alegeri. Restul nu fac parte decât din istorii vechi, de care nu mai e nevoie să-mi amintesc. Devin nume înșirate pe foi albe... și atât.
M-a întrebat dacă mă mai duc la facultate? Habar n-are ce fel de om sunt.
Mă știa altfel vara trecută. Eram pe atunci atât de diferită sau poate că mă confundă cu o alta. Încercam să-l cred chiar pe cuvânt. Și poate că mă mințea în față. Alexandru era cel matur, eu una, mai trebuia să învăț. Până la urmă, după părerea lui, eu nu eram decât o provincială cu pretenții de București.
Poate că la fel sunt și acum, lipsită de dragoste pentru el, de orice pasiune, teatrală și fără înțelegere…
Am învățat treptat să plâng și să fiu tristă. Viața și-a bătut joc într-un mod crunt de mine. M-am săturat până și de mine. Nu-mi plac multe lucruri, dar sunt nevoită să le fac.
Sunt sigură numai pe ce m-a învățat Dumnezeul meu, el este tot timpul alături de mine. Știu că nu mă va părăsi niciodată. Ori de câte ori încerc să găsesc tot felul de răspunsuri, îmi dau seama că Dumnezeul meu în chip de om doarme lângă mine. Sunt a lui pentru tot restul vieții. Restul nu este decât minciună, dezgust și tulburare.
Un lucru însă l-am reușit cu Alexandru, care se credea că este complexat. De când mă cunoscuse pe mine uitase de acest lucru. Poate că am reușit să-l fac mai bun și să-și dea seama că viața e facută din clipe care se pot converti din ortodoxie în catolicism sau invers.
În rest, viața merge mai departe. Cu sau fără el!...