O fostă prietenă a familiei mele a trăit numai din E.T. A. Hoffmann; adică din Grande Trio în mi-major.
A fost prima oară măritată cu un pictor, care provenea dintr-o familie de burghezi. S-au iubit, din câte îmi povestește mama mea.
Se plimbau amândoi, ținându-se de mână, pe aleea ce ducea spre pădure din Warthe. Aveau amândoi peste 60 de ani. Frumoși, încărunțiți, trecuți prin diferite vârste.
După multe portrete, autoportrete, natură statică și colaje, agățate de pereții casei lor - domnul pictor s-a dus printre sfinți. Departe, și n-a mai venit.
Soțioara lui, după ce a venit de la înmormântare, a deschis pick-up-ul, a scos din bibliotecă E.T. A. Hoffmann, i-a ascuns toate vopselele, pensulele, aduse din Germania. Le-a dus în pod, ca să nu-și mai amintească de el. Nu a purtat niciodată doliu după el. Cred că lucrul acesta i-a făcut cel mai mult bine.
Apoi, a cunoscut un colonel, cu care se ducea în fiecare seară prin pădure. Să uite de trecut. Acasă era totul pustiu. Nu avea cui să-i povestescă despre trecutul ei. Colonelul încerca s-o consoleze și să-i detalieze cum era pe front. Nu știu cât de mult o interesau pe ea aceste lucruri. Ea era învățată cu picturile fostului ei soț de o viață. Nu putea să le dea uitării atât de repede.
L-a tot ascultat, până ce colonelul, într-o seară de decembrie a adormit în fotoliul îmbrăcat cu pluș al pictorului. Și nu s-a mai trezit.
De atunci, prietena mamei mele a trecut fără să ezite la A. Schnittke. A încercat și Trio-ul pentru vioară, violoncelul și pianul. O ducea numai în Moderato și Adagio.
Până s-a stins și ea… Mai avea vreun rost să continue ceea ce începuse cândva?