Mi-aș dori ca săruturile astea să nu fie goale.

-Te provoc să mă ții de mână.
-Te provoc să îmi asculți bătăile inimii.
-Te provoc să nu îți fie foame.
-Te provoc să mă săruți pe frunte.
-Te provoc să iubești.
-Să mă iubești.

Îmi pun împrejurul gâtului tău brațe reci, care păstrează amintirea pielii altcuiva. Îmi învârt părul tău pe degete triste, îmbibate de mirosul șamponului lui.. Te țin de mână cu aceeași mână care tânjește aiurea după alte palme.
Vorbești atât de mult și des și eu nu îți cunosc timbrul vocii, nu tresar la fiecare cuvânt. Îți bei cafeaua în fiecare dimineață în fața mea și eu nu știu cât zahar pui. Adormi lângă mine și eu nu știu la ce te gândești.
Te înconjor cu săruturi goale, cu îmbrățișări false, cu palme care nu te vor.

Cât de multă enervare poate produce o simplă ținere de mână?
Simplu. Tone. Kilometri întregi de gânduri care mai de care mai nervoase, mai otrăvitoare îndreptându-se fiecare, cu pași înceți și siguri către felurite metode de a-mi tăia respirația.
Îmi simt stomacul strângându-se într-un nod dureros, îmi simt ochii umplându-se de lacrimi și nu știu, nu pot să fac nimic. Nu pot decât să îți zâmbesc, să te sărut și sa mă prefac, mereu, mai dureros și mai dificil, că nu aud 'te iubesc'.
Cândva, o să pot să te iubesc. Jur. Până atunci, însă, îmi rămân lacrimile zgomotoase și înecăcioase din baie, îmi rămân miile de voci care urlă în mine, îmi rămâne toată nefericirea pe care n-am primit-o în toți anii mei de viață.
Pentru că tu zâmbești.