Mă simt copleșit de viață, de moarte. Nimic parcă nu-mi mai iese cum trebuie. Mă gândesc la timpul când eram fericit și pare așa departe, ascuns parcă printre umbrele necunoscuților ce trec pe stradă. Ochii-mi varsă lacrimi când văd eșecul din jurul meu. Totul e putred, uscat, hidos. Totul pare ca o noapte ce parcă nu se mai termină; ca un coșmar din care nu te mai poți trezi. Te sucești, te agiți și când privești, te găsești în aceiași putoare; în aceiași lume mizerabilă în care miroase a sânge proaspăt, a chin, a moarte.

Privești oameni ai străzii ce îngheță prin piețe cu mâinile întinse, cereșind milă. Copii cu biberonul gol în gură ce-l schimbă constant cu punga cu aurolac. Inspiră cu saț din ea dorind să-și facă viața mai frumoasă. Amețesc și se visează în Paradis, un Paradis pierdut pentru vecie. Râd pe stradă de nimic, dansează și cântă crezându-se vedete, apoi se trezesc cu gol în stomac: foame; cu tremur în corp: frig; cu gura uscată: sete. Și o iau de la capăt căci altă cale nu există.

Bătrâni ce au muncit o viață, dați afară din case pentru că acestea au fost retrocedate și acum, pribegind pe străzile orașelor sunt găsiți morți pe băncile parcurilor.

Corect sau nu, pe nimeni nu pare să-l intereseze.

În toată această mizerie, bravii noștri conducători se bat pe un ciolan. Nu mai au timp să privească în jos, la oamenii oropsiți de soartă, Sunt prea ocupați să privească în sus la cele mai înalte scaune ale ierarhiei, în timp ce țara se scufundă tot mai mult într-o sărăcie de nesuportat.

Conducere veche sau nouă, au aceiați mentalitate, aceiași sete de putere, aceiași bani dispăruți, aceiași mizerie.

Am vrea să facem ceva, dar ce? Scriem, vorbim, țipăm, urlăm; în van. Nu ne aude nimeni. Am dobândit libertatea cuvântului. Și ce? Nu ne ascultă nimeni.

În comunism aveam cel puțin satisfacția de a a fi închiși la Jilava dacă criticam conducerea. Ne condamnau la moarte și deveneam eroi. Acum tot eroi suntem: eroi ai supraviețuirii. Conducera ne omoară padepsindu-ne ca în vechea Chină cu picături de apă ce căzute foarte încet, roade craniu și într-un final, lovește creierul. Noi murim de nervi, de ciudă că nu putem face nimic, în timp ce ei dorm pe scaunele parlamentului fără pic de rușine.

Mergi și lucrezi pe unde poți câte o zi pe săptămână, căci mai mult nu este, iar ei vor 16% impozit. Te prinde, evaziune fiscală, temniță. Dar F. N. I., dar cei ce s-au îmbogățit peste noapte, de unde? A, da! Am uitat. De la mătușa Tamara. Nu-mi dă și mie Dumnezeu una căci cel puțin aș sta câțiva ani buni la răcoare să-mi revin, că de... eu sunt sănătos tun, suport detenția. Cei cu mătuși mai bogate se îmbolnăvesc pe loc și le dau dreptate: sunt prea umflați pentru a-i suporta paturile din pușcărie.

Dacă Yahwe ar fi fost mai indulgent cu un anume candidat la președinție, am fi ieșit din criză, căci "Rabinului" i se dădea bani din ceruri printr-o imprimantă.

Ce ghinion!