Dansul fără ritm este greu de conceput. M-am întrebat cum a apărut și cum a evoluat dansul. Am căutat și am imaginat o oarecare motivație.
Bătăile inimii ni le-am simțit din clipa în care am avut conștiința existenței așa că omul primitiv sigur își auzise inima.
Munca singulară nu putea rezolva toate laturile muncii și atunci a apărut necesitatea muncii în comun. Munca în comun, fără sincronizare nu putea fi eficientă așa că, dintre cei care munceau s-a desprins un organizator care a produs sunete ritmice ca un puls uriaș. Loviturile în trunchiul gol au răsunat cu forță și ca o încurajare. Ritmul l-a ajutat pe om în evoluție. Fenomenele necunoscute, puse pe seama unor divinități, au fost invocate tot ritmat. Simularea acelor invocări ritmate, ecou al inimilor participanților la ritual, au dus la nașterea dansului. De la nevoia de sincronizare, la păstrarea ritmului la invocări, la introducerea de sincope pentru evitarea monotoniei și oboselii, la imitarea dansurilor de împerechere ale animalelor nu a fost cale lungă. De la dansurile pe sexe, pe grupuri tematice pînă la cel în perechi nu a fost cale prea lungă. Apoi bărbatul a încercat să-și apropie femeia în și prin dans vreo mie de ani. Încununarea acestui efort a fost marcată de vals și de tango. Apoi generațiile următoare s-au străduit să depărteze femeia și să se piardă acea atingere tandră și sensibilă. Încet dar sigur s-a ajuns la a uita că ai o parteneră de dans de care strămoșul tău a vrut să te apropie. Poate că va trebui să o luăm de la capăt prin nevoia de ritm și muzicalitate pentru a ne dori apropierea aceea caldă și sensibilă. Poate că va reuși dansul acela cald, în perechi tandre, ca o genă recesivă să mai apară în vreo generație viitoare. Dacă nu, singura speranță este o nouă evoluție de la un zero imens în care umanitatea se va cufunda ca într-o gaură perfectă de glonț ce pătrunde în inimă.