Zilele trec și simt că mă irosesc. Momentele, secundele, minutele din viață pe care odată le trăiam la maximă intensitate îmi par un perpetuum mobile al platitudinii. Nimic nou care să-mi confirme utilitatea. Adevărul este că nici nu caut noul, acea scânteie care mi-ar seduce măcar pentru acel moment, ratat de altfel, afectul, rațiunea sau spiritul. Mă învârt concentric în același spațiu al ratării, printre cei tributari identicei stări. Aceeași singurătate, dar în lipsa plăcutei ei salbăticii. Nici o emulație, străină mie, nu simt, sau măcar o zbatere firavă a pleoapei, nu observ. Toți cunoscuții mei refuză luxul de a simți, a trăi. Nu cred că este vorba de vreo capitulare în acest spațiu al rătării, pur și simplu este o anemie molipsitoare, mai vie decât oricare dintre noi ...
*
Un amic de al meu se dă de ceasul morții pentru că fosta iubită, amantă și fostă-viitoare soție l-a înșelat. Încrederea în femei, Freud și sine s-a pierdut. Patetic ... În același spațiu al ratării, un alt amic se face luntre-punte pentru a satisface orice femeie care îi iese în cale, fie ea mignona sau filiformă, suplă sau rubensiană, palidă sau rubicondă. Un Zorba contemporan care nu ratează nici o ocazie “decentă”. Îi văd zilnic și am parte de spectacolul fad și antagonic al ideilor. Cum să-i fac să înțeleagă că femeile au un destin comun, că sunt într-o continuă căutare, că noi suntem decedați înainte de a le cunoaște, în timpul relației și după ce ne părăsesc!? Săptămâna trecută făcând o vizită la mormântul unui unchi decedat de foarte curând, am descoperit în jurul mormântului lui o pleiadă de cavouri duble, familiste. Am citit toate crucile. Nici unul dintre bărbați nu mai era în viață. Ele ori s-au stins după ei, ori erau încă în viață! Am renunțat să-i mai combat, dar sunt decis să nu-mi fac cavou. Palidă consolare. Și totuși …
*
Nu mă voi elibera niciodată de păcate de teama vidului. Îmi este de trebuință în permanență să fiu plin de ceva. De la semeni am învățat că tot ce eu consider a fi un păcat, în cazul lor se constituie în virtute. Pe același principiu, mi-a reușit pe deplin a fi altfel decât astă lume. De tot ceea ce ei se eliberează făcându-și cruce și cerșind iertarea divină, eu mă încarc cu voluptate. Unul dintre deliciile vieții, de care nu mă pot lipsi, este atunci când eu păcătosul și virtuosul, sunt căutat asiduu de semeni pentru relativele spovedanii. Ca paradoxul să fie complet mi se cere sfatul! Din nefericire am început, făr’ a-mi dori și astă virtute, să-mi fie milă. Și numai din milă, mă eliberez de câte un păcat, oferind sfaturi celor în nevoie! Târziu am realizat că niciodată nu-mi voi satisface vanitatea spiritului și că nu sunt suficiente păcate pentru a mă completa, întregi cumva ...

Cluj Napoca
ianuarie, 2010