Era prin 198o și ceva, când se desfășura un C.M. de fotbal în Italia. Lucram la mină la Lupeni. Am coborât prin puțul Ștefan și aveam ceva cale de mers până la abataj. Ostașii, care munceau să scoată cărbune pentru țară, trudeau din greu iar minerii umblau beți prin subteran. M-am oprit cu băieții la "front", am scos mâncarea adusă pentru șobolani, ne-am agățat pachetele cu mâncare de sârme, ca să nu ni le mănânce șabolanii și am pornit lucrul. Munceam la "răpire", un procedeu prin care se abandonau abatajele care nu mai erau productive, recuperând stâlpii hidraulici, pentru a provoca prăbușiri controlate. Recuperatul acestor stâlpi, operațiune periculoasă pentru ce-i ce o practică, se numește răpire.
Au fost recuperați zece-cincisprezece stâlpi și nu se producea surparea. În asemenea ocazii "ajuți" cu o detonare de mici proporții. Pregăteam materialul de pușcare. Am cercetat metanometrele ce le purtam prinse de genunchi, pentru a vedea nivelul de metan.
Gradațiile arătau că totul e în ordine dar de multe ori aceste dispozitive erau dereglate, ca să stai în "front" peste nivelul admis. Șobolanii simțeau primii pericolul și trebuiau urmăriți. Șobolanii erau prezenți, deci nivelul de metan era suportabil. Echipele de ostași erau compuse din români de toate naționalitățile și stările sociale. Ianoș era un maghiar solid, cu o figură de copil mare, cu mustață răsucită ungurește.
I-am spus să pregătească materialul de pușcare. Ne-am așezat să ne odihnim puțin, când a început să se audă un huruit grav, abea perceptibil, la limita macrosunetelor. Am smuls lampa de pe cască și am căutat să prind în fascicolul de lumină șobolanii. În cazul în care șobolanii fugeau spre o anumită direcție trebuia să-i urmezi, fără să gândești. Ei știau optimalul scăpării. Șobolanii intraseră într-o mișcare de dute-vino de neînchipuit, lovindu-se între ei dezorientați. Mi-a fulgerat prin cap că urma să se prăbușească tavanul și că era inevitabil. Am stâns ostașii lângă mine, am format un ghem viu în jurul unui stâlp hidraulic, aflat pe poziție și am trăit un cutremur la două sute de metri sub nivelul mării, știind că deasupra aveam șaptesute de metri de munte. Timpul se oprise în loc ,iar noi, încă nu ne dădeam seama că este cutremur. Zgomotul și praful de steril, ce se scurgea prin armături, s-au oprit. Am căutat cu lampa în jurul meu și am răsuflat ușurat. Toți erau teferi. Nu știam dacă nu se prăbușise galeria în spatele nostru. Am plecat, temători, spre puțul de evacuare. Șobolanii se liniștiseră. Colivia urla înebunită clipind cu disperare din ochii ei înjectați de sânge. Ne-a venit rândul să ieșim. Ianoș era livid pe porțiunile de față ce nu erau acoperite de cărbune. Am ajuns la suprafață și deja știam că fusese cutremur. Ianoș m-a privit în ochi și cu glas de copil înnecat în lacrimi, mi-a spus:
-Dacă tu nu face geam la mină, Ianoș se omoară.
Medicul l-a scos cu discromatopsie și Ianoș a rămas până la liberare să muncească "la suprafață".