Ce mai putem dori României și românilor? Atât de multe dorințe, rămase irealizate, s-au exprimat încât deznădejdea unei alte cruciade a cuvintelor nu face decât să acutizeze trauma inutilității. Libertatea expresiei, într-o țară cu o istorie de douăzeci de ani de post-comunism, se metamorfozează pe zi ce trece în sperietoare macabră a descurajării conștiinței fiecărui cetățean de a se trezi și a se emancipa din toropeala și apatia societății civice deoarece a depășit de mult timp extremul îndepărtat când mai putea avea un efect. Astăzi este doar un concept arhaizat și derizoriu, un vestigiu al unor vremuri și idealuri care s-au volatilizat sub greutatea insuportabilă a incapacității de a se adapta la evoluția tragicomică a societății. Cu toate acestea, mai are o șansă de a supraviețui absurdului comediei, aceea de a se constitui în limbajul ideal pentru „bufonii de curte” ai celor ce astăzi stăpânesc o „dulce Românie”.

„Bufonii de curte” sunt toți aceia care se împovărează cu disperarea și deznădejdea celor fără de speranță; cu un elan ce sfidează rațiunile imposibilului, în și cu toată plenitudinea limbajului, își exteriorizează cel mai intens dispreț și cea mai vehementă condamnare a piramidei societății cu singurul rezultat de a provoca… râsul. Ei sunt cruciați fără patrie, specie în pericol de extincție, recalificați pe criteriul bufoneriei ca să nu dispară și să dăinuie ca memorial al democrației. În rânjetele și hohotele politicienilor se consumă drama celor ce își doresc o „dulce Românie” a tuturor.

Ieșirea din dramă ar presupune o „nirvana” a întregii Românii. Asta ar putea fi izbăvirea, dorința de a nu mai dori nimic și nicicând.

„La trecutu-ți mare, mare viitor!”. Cu siguranță nu acesta de azi este mărețul viitor proporțional cu trecutul glorios pe care l-am avut. Este doar indicația unei mari credințe și speranțe, este o breșă prin care într-o bună zi vom răzbi ca să luăm ceea ce providența ne-a lăsat în moștenire prin drept divin. Știm că există o Românie mai bună. Înțelepciunea zilelor noastre constă în a nu ne lăsa copleșiți de frustrarea și amărăciunea de a nu deține hic et nunc și de a ne prezerva demnitatea pentru ziua în care vom avea ceea ce ni se cuvine și ne așteaptă.

Drumul nostru prin istorie este altfel decât al celorlalte popoare, este un calvar cu totul special. Prin încrengătura de sinuozități și din negura destinului, vor apărea, cu siguranță, orizonturi senine în care măsura suferințelor va fi măsura jubilării și a bunăstării. Ziua în care România va fi „tânără mireasă, mamă cu amor” pentru ca „fii tăi trăiască în frăție”, „viață în veci, glorii, bucurie” este măsura curajului și credinței celor ce vor rezista și lupta până la sfârșit.