În ultimul timp auzim doar cât de rău e să trăiești în România. Ai spune că s-au generalizat știrile de la ora 5. Toată lumea se plînge, își pune cenușă pe cap, își rupe cămașa de pe tine. Așa au ajuns toate demisiile astea un clișeu ieftin. Chiar caraghios spre ridicol. Dacă la început era o vitejie să iei lumea în piept acum e doar un act pueril de sfidare “materialist-științifică”. Specific celui care își ia jucăriile și o tulește în țările calde. Pentru că a rămîne azi în România presupune coloană vertebrală și bărbăție. Nu mai e niciun eroism să decolezi, poate chiar dimpotrivă: un circ de doi lei. Adevăratul eroism e în altă parte. Îl pun la lucru cei care rămîn sau, cel puțin, se întorc în țară. E ușor să spui că nu poți construi pe teren instabil. Mai greu e să pui mînuța să-l stabilizezi. Mai greu e să actualizezi sacrificiul meșterului Manole, fără decolări de pe turlele mînăstirii. Altfel degeaba ne-a rupt comunismul în fericire. Degeaba ne plîngem că acest Negru Vodă corupt, mic și urît ne fură scările și rămînem în plop. Adevărul e că nu există înfrîngere. doar diferite grade de doborîre. Exact așa cum nu există nici victorie. Doar diferite grade de înălțare. Extremele sunt pentru babe și copii. Realitatea pentru cei care pun osul la treabă. Și crizele ei artificiale cu botul pe labe. E singurul fel în care se poate înnebuni de bine.