Aud plângând. Mă uit pe geam. Ciulesc urechile. Aproape liniște. Oameni care aleargă. Atât. Pentru ce? Pentru cine? Mă-ntorc la treburile mele afundate în gânduri. Pentru că vreau să vă spun că fiecare lucru din casa mea are câte un gând: mătura cu gândul ei, cratițele, fierul de călcat, telefonul, agenda de lucru, cardurile, computerul... fiecare cu gândurile lor. Pozele de familie și ele. Mai sunt și cărțile. De toate culorile. Unele mult mai vechi, de colorat... Chiar și pereții... până să adoarmă rezemați de stâlpii casei... Până și gândurile însele au propriile gânduri!
Și totuși, suspinele acelea... parcă-l văd pe bunicul dând la rindea. Hârș, hârș, hârș... Știa să facă tot felul de lucruri iar eu, curioasă, îl urmăream, îl agasam cu întrebări. El mă alunga, uneori. Spunea să am grijă, să nu mă rănesc. Că nu era de mine în locul acela. Acestea erau treburi de adulți. De bărbat. Păi cum? Numai că eu mă duceam pe furiș la bancul de lucru și foloseam acele obiecte interesante ca formă, ca aspect și ca mod de utilizare. Mă specializam pe zi ce trecea, fără știința părinților. Aceasta mi-a prins bine mult mai târziu.
Dar, parcă plânsul seamănă cu al viței de vie. Să ceri tăierea ca să renaști! Să înmugurești din propriile răni, dureri, suferințe...
Poate că plânge nisipul în aruncarea ca o sinucidere între pereții clepsidrei. Omor timpul – mai spune câte unul pe la muncă. Iar tu, cunoscându-l, îi dai crezare. Ehei, veșnicul pasager prin ascunse universuri și-o face cu mâna lui, nu are nevoie de ajutorul dumnealor. Și, oricum, el se aruncă în vid doar ca să mai facă furori, de exemplu când schimbă ora, cum omul autovehiculul, altfel își vede de mersul lui șontâcăit dar precis, ca un ticăit de orologiu de urbe.
Parcă ar ofta bunica, făcându-și cruce și mătănii în coșare, unde țineam ouăle vopsite, cozonacii și alte bunătăți cu care ne ospătam după ce ne asiguram că dragostea, bunătatea și înțelegerea au înviat în noi. Însă asta se întâmpla după ce mergeam seară de seară la biserică, ascultam slujba, ne spovedeam, ne împărtășeam, lăsam fiecare păcatele pe unde puteam, în drumul nostru spre acasă, fără să știm unii de alții. Abia când împărțeam trupul și sufletul ne dădeam seama cât de bine este să iubești și să fii iubit. Câtă împlinire îți aduce jertfa. Vecinul uitase că deunăzi se certase pentru gardul despărțitor. Fratele că vrea și el jumate de casă. Vărul - că terenul agricol, de la margine, este doar proprietatea lui. Și alte necazuri și neplăceri. Eu îmi aduc aminte lumina din perete. Ca o piersică ce îți făcea cu ochiul. Umplea întunericul cu sucul și parfumul ei. Iar copilul din mine mai are și azi parfumul și gustul acela sacru.
De unde se aude plânsetul? Din ciorba de miel pe care o mâncam cu așa poftă că, odată, mi s-a făcut rău. Am dat totul afară din mine, aproape și moartea. Dar de atunci, nu mai vreau să văd și s-aud. Îmi amintesc cum primăvara foarte devreme, oițele își aveau copiii lor pe care trebuiau să-i îngrijească în condiții vitrege. Căci pe vremea aceea zăpezile erau cât gardul și gerurile crăpau tot ce găseau neadăpostit. În grajdul animalelor, plapuma de paie era rigidă datorită înghețului. Animăluțele Domnului tremurau în blana mamelor neputincioase. Ochii lor aveau lacrimi. Era suficient să le privești și îți dădeai seama că își acceptau propria soartă. Bunicul lua mieluții în odăița lui și îi ținea la căldură. Îi ducea mamelor lor doar când trebuiau să fie hrăniți. Și toate acestea, doar pentru a-i pune, apoi, pe-o farfurie. Și a înfige cuțitul în ei. Așa, simplu, fără nicio remușcare. Ca și când sufletul tău nu s-ar fi combinat cu sufletul lor în acele momente... ca și când toată grija aceea ar fi fost doar un moft...
Cineee? Înlăuntrul meu. El mai are puterea să plângă. El este răstignit, deși nu se vede. Sângele ce-mi curge prin vine de la mâinile și picioarele pironite este. Și crucea asta mare pe care o duc...
Lacrimile le veți vedea în diminețile cu rouă. Pe vița de vie...

(3 aprilie 2010)