tot ce constituie viața mea au fost și vor fi frânturi de senzații combinate cu imagini un amalgam de idei subiective unele dizolvate în altele toate luptând în interiorul meu să iasă la suprafață să domine să devină obsesii cu care apoi lupt atât în realitate cât și dincolo de ea să le înving să le caut determinare să le alung sau să le cultiv realizând într-unul din acele finaluri imprecise cât de inutil mi-am ocupat mintea cât de relative și lipsite de semnificație sunt în ciuda aparenței lor importanțe dată doar de o împrejurare percepută cu subiectivism și fug atunci atât de oamenii prin prisma cărora se nasc în mine fug de spații pentru că spațiile îmi îngroapă vitalitatea fug de iubire pentru că ea îmi fură sufletul și mi-l plimbă din iad în rai într-o succesiune amețitoare risipindu-mi-l la fel de inutil lăsându-mă la final un final incert precedat de un alt început doar fîșii atârnând patetic într-un sau pe lângă un trup obosit a cărui sfârșit iminent este singura certitudine certitudine care nu suportă vreo adăugire sau vreo soluție în mod sigur e o salvare până la urmă am obosit am obosit să spun oricui mă întreabă de unde știu că o să mă renasc acea poveste când copiii vorbeau despre moarte iar eu îi contraziceam spunând că nu voi muri că eu de fapt m-am trezit trăind ca dintr-un vis și când voi adormi de fiecare dată mă voi naște în altă viață și așa a fost așa am constatat că s-a ales să fie am trăit în paralel în timpuri de care am știut sau nu în spații amintite sau inventate am murit în vis împușcată înjunghiată spânzurată arzând în accidente de mașină sau cataclisme am murit de atâtea ori de câte ori m-am trezit și am scris despre toate așa cum am crezut că le-am trăit fără adăugiri chinuindu-mă să le redau doar așa cum le-am simțit în mine chiar și pe cele pe care nu le-am trăit și doar mi-am închipuit cum ar fi să fie azi dacă ți-aș spune că tot ce am crezut că e iubirea e fals fals și imprecis că ea nu se diferențiază cu nimic de celelalte simțuri până la urmă doar pentru că nu există decât rar acel fenomen de reciprocitate care să meargă până la perfecțiune există în schimb posibilitatea ca ea pornind din instinct înflăcărată până la nebunie să se stingă pe măsură ce de fapt prinde contur de realitate să devină legământ afecțiune milă sau și mai rău nu vreau să mă gândesc am început să scriu acum doar pentru că ascultând muzică și vorbind cu un viitor preot am constatat deziluzionată că îmi doresc paradoxal un alt început un alt spațiu și alți oameni că am nevoie mereu de schimbare că mi-e frică să mă bucur doar pentru că știu că există legea compensației și-mi vine să râd scuzându-mă printr-o motivație pământească
încă nu mi-am găsit acea liniște care să nu fie însingurare nici acel spațiu unde să spun acasă mi-e frică de clipa cand tot ce mă înconjoară va deveni inutil de vocea veselă a celui pe care îl iubesc dar care poate să anunțe într-o zi sfârșitul și voi sfârși la fel de tristă cu sentimentul că ceva mi-a scăpat că nu am putut cuprinde niciodată întregul nici măcar scriind nu am reușit să îmi explic ce anume am căutat mereu
am furnici în creier tot timpul
așa simt