Dragii mei, nu știu dacă mă credeți, dar scriu râzând și urmăresc cu ochii minții acest minunat fragment de început, al povestirii mele de mai jos, care s-a petrecut cu mult timp în urmă.
Încerc astfel să vă înșir amintiri din copilăria mea cât mai autentic posibil. Toate aceste perle ale trecutului meu cu hazul lor dulce-amar, îmi umplu și astăzi inima de dorul zilelor bune trăite odată.
Mai bine spus, aceste perle ale copilăriei mele, sunt hrana spirituală și balsamurile sufletului meu, atât de frământat de viață.
#
Joacă, joacă și iar joacă, doar asta aveam în minte, dragii mei, în vremea copilăriei mele. Joaca, de care nu mă săturam cât era ziua de mare și pe care o provocam la tot pasul, alături de prietenii mei. Din jocurile noastre naive, am învățat să decodific gesturile, expresiile verbale, senzațiile tari, a căror aduceri aminte mi-au hrănit spiritul firii, mi-au înveselit copiii și prietenii de mai târziu.
Dar mai bine să încep șirul povestirii mele, căci simt cum mă cuprinde nostalgia dorului de cele petrecute odinioară, iar ,,vorba lungă, sărăcia omului’’
Mă trezise tata din somn, într-o bună dimineață, căci altfel dormeam dusă, sau mai bine zis, stăteam în pat înecată în visele mele bogate, până când mă bătea soarele în cap. Eram în vacanța de vară și îmi permiteam câteodată să mă răsfăț, dar aveau grijă ai mei părinți să nu-mi uit programul de lucru, ca să nu-mi intre lenea în coaste. După ce mă deșteptasem din somnul adânc cel aveam, tata mă salută cam ironic și mă întrebă, dacă nu aud nimic afară. Îi cunoșteam tonurile vocii foarte bine, iar cel cu care mă trezise, însemna că ordinul se execută, nu se discută.
Buimăcită încă, căci aveam har domnului un somn de invidiat, mă ridicasem din pat ca să ascult atentă ce se petrece afară.
Și numai ce-mi aud mieluții behăind de mama focului, căci erau flămânzi și trebuia să îi duc la păscut, sus pe deal. Aveam un berbecuț cu lână merinos și trei mieluțe cu lână țigaie, pe care tata le cumpărase din piață, mai mult ca să complecteze setul de viețăți ce umpleau curtea casei noastre, destul de mare pentru o gospodărie modestă. Trebuie să vă spun că părinții mei erau foarte gospodari și aveau mare grijă să-mi transmită și mie din spiritul lor.
Iar mie îmi venea să vorbesc tot singură de ciudă, că era un obicei la noi în casă, programul matinal împus de tata, tocmai când mi-era mai dulce somnul dimineții. După ce ieșise tata din camera mea afară, bombănind câteva vorbe numai de el auzite, nu m-am putut abține să nu zic și eu câteva de duh: vedea-v-aș fripți dragii mei mieluți, că multă bataie de cap îmi dați voi mie.
Dar, după câteva minute, îmi păruse rău ce spusesem, căci iubeam foarte mult animalele, iar acest sentiment negativ îl aveam doar până când ieșeam din curtea casei, afară în stradă, după aceea involuntar începea distracția.
Ajungând ca melcul în curtea casei, inundată de soarele matinal, am dat de privirile blânde ale mieilor ațintite spre mine; mă așteptau cuminți și parcă îmi spuneau să plecăm mai repede din curte. Mă oprisem pe moment în fața porții încurcată, căci nu știam încotro s-o apuc. Trebuia să mă orientez bine, unde este iarba mai deasă și unde sunt copii mulți, ca să ne jucăm, bineânțeles.
Așa, trecea ziua mult mai repede și mai frumos.
Am plecat de acasă încet, cu mieluții alături behăind de bucurie, desculță prin praful drumului încă umezit de roua dimineții, cu o bucată de pâine unsă în mână, pe care o mâncasem pe drum, până la locul preferat de miei și de mine pentru joacă. Era un loc viran foarte mare, cu pomi fructiferi rari și sălbatici, pe care noi copiii ne cățăram deseori ca niște maimuțe, atunci când ne jucam de-a prinsa, loc amplasat între două străduțe noi, care se învecinau cu livada de pruni de pe minunatele dealuri din împrejurimi.
Am avut mare noroc în acea zi, căci de la distanță auzisem glasurile bucuroase ale copiilor, strigând:
- Fraților !!! Vine și Ica la joacă. Ce să vă spun, mă bucuram mult când mi se simțea lipsa și eram așteptată cu drag de bunii mei prietenii.
Îmi amintesc bine de tot, de acea zi minunată de vară, ruptă parcă din poveștile cu zmei și zâne.
Cerul era senin ca sticla, inundat de lumina caldă a soarelui matinal, în care se răsfățau zburând fără saț păsările cerului, ciripind voioase. Mersesem pe mijlocul drumului în spatele mieluților, salutând în dreapta și în stânga harnicii mei vecini, care măturau de zor și pe întrecute în fața caselor lor, sau plecau la piață, pentru cumpărături.
Îmi era mai mare dragul să mă lupt cu timpul sfidător, ca să nu treacă degeaba pe lângă mine și pe lângă noi copiii ce aveam să ne întâlnim. Savutam naivă, orice moment îmi ieșea în cale. Ne adunasem pe câmpul de joacă, la un moment dat, un grup restectabil de copiii; eram desculți, ușor îmbrăcați, fiindcă era foarte cald și foarte bucuroși de întâlnire. După ce schimbarăm repede câteva vorbe cu iz, ne-am așezat jos pe iarba deasă și moale, încălzită de soare, dar încă umedă, ca să ne facem planurile de joacă, pentru acea zi, memorabilă pentru mine. Eram bronzați, veseli, cu soarele libertății în priviri și mai întotdeauna flămânzi după fructe și ierburi comestibile, pe care le găseam la tot pasul și pe care cunoșteam cu ochii închiși, dar care de multe ori ne țineau de foame. Până și ciupercile de pe câmp sau din pădure le mâncam crude uneori, fără să știm dacă sunt bune sau rele. Se pare că ne-a protejat bunul Dumnezeu, ca să nu dăm ortul popii niciun copil. Așa cum vă spuneam, toți copiii care ne adunasem pe deal în acea zi de neuitat, erau cu animale și păsări de curte la păscut iarbă. Unii copii erau veniți cu caii, alții cu vacile, eu cu mieii, iar țiganii din capătul străzii își aduseseră măgarii și cârdul de gâște.
Eram adunați la un loc toate națiile de copii: țigani, români, unguri, sași și corcituri cum le spuneam noi, celor proveniți din familii mixte ca naționalitate, dar toți ne înțelegeam de minune. Dar să nu înțelegeți greșit dragii mei, că aveam și zile rele, când îl făceam pe Dracu fericit, de juca haloripa de bucurie, când vedea de ce suntem în stare, căci eram copii și era inevitabil să nu ne mai și încăierăm.
Cum eram în vacanța de vară și cam toți de aceeași vârstă, aveam dragii mei un chef de joacă, mai ales, când erau părinții plecați la serviciu, de nu ne întrecea nimeni.
Așa cum vă spuneam animalele pășteau în voie iarba bogată dintre pomii sălbatici, iar noi plănuiam ce să ne jucăm. Deodată, pe lângă noi copiii s-au atașat doi frați handicapați din naștere, fată și băiat, copii ai unei familii foarte necăjite din vecini, care se rugară să-i lăsăm să intre în grupul nostru vesel .
Văzându-i, bineînțeles că imediat a început distracția.
Frații vorbeau foarte rău, căci aveau probleme mari de vorbire, iar noi dracii îi imitam și râdeam de crăpam nu alta.
Nu râdeam cu răutate de handicapul lor, dar râdeam bine de tot, că altceva nu știam pe atunci, decât să imităm ca papagalii tot ce ni se părea anormal. Bieții copii nu se supărau și nu ne luau în seamă, căci erau căliți de ironiile celor din jur și de necazurile familiare pe care le aveau, dar noi prostuții ne distram bine pe seama lor.
- Și cum vreți să ne jucăm ? Întrebase un copil mai isteț, pe cei doi frați.
- Cum vreți și voi, am înțeles noi copiii, cu greu.
- Eu vreau să vă cânt, zise fata handicapată.
- Chiar, vrei să ne cânți... ?
Pufnind toții copiii în râs și uitându-ne cu subânțeles unul la altul, i-am zis fetei :
- Bine, hai, cântă-ne ceva... Dar, ne întrebam din priviri, cum va cânta, dacă ea, săraca fată, abia putea vorbi.
Doi copii mai amabili au ajutat-o pe artista noastră să urce sus pe scena de vară, care era defapt un bolovan mare de piatră, înfipt în pământ. Unul dintre copii pusese în mâna fetei un băț gros, care imita microfonul și fata cocoțată sus pe scenă, era gata pregătită de concert.
- Ce cântec vrei să ne cânți Doina ? Am întrebat-o noi copiii, cu un ton mai serios ca de obicei.
- Cântecul șoferului, am înțeles noi, cu greu.
- Bine...,hai…, zii…
- Hai, începe odată, am strigat cu toții în cor, nerăbdători să vedem ce urmează.
Parcă și acum când scriu, sunt lângă scena naturală, ascultând atentă cântecul șoferului.
Fata, cu emoțiile bine ascunse, ca o mare artistă își plimbase câteva momente privirea mândră peste capetele noastre, căci noi stăteam jos pe iarbă, la baza scenei și așteptam începerea spectacolului.
Artista noastră își netezise ușor buclele părului nespălat de zile bune, apoi fusta șifonată, se mai uită o dată la picioarele desculțe, ca să nu cadă de pe bolovanul de piatră, apoi se concentră câteva momente și inspirând adânc aer în piept, începu să cânte:
- Cân’ totelu nu totii ( când șoferul nu sosi ) a, a, na și na, na, a, a, a, a, a, a, na, na ,na a, a, a, a; și se unduia, se legăna și gesticula cu mâinile pe microfon cu talent, nu glumă…
Dragii mei, atâta ne-a trebuit la toți, râdeam de ea ca niște descreierații și ascultam fără să înțelegem o vorbă. Cânta cu atâta foc, dar numai ea înțelegea saraca, ce cânta.
Până și fratele ei amărât cum era, râdea în hohote de ea, dar noi împielițații...
Cânta, se unduia și se fâțâia pe bolovanul de piatră, care se mișca, gata, gata să se răstoarne. Părea o artistă excentrică, dar stăpână pe scena ei. Dacă ar fi căzut de pe bolovan, căci noi asta gândeam și așteptam defapt, cred că ajungeam toți copiii în spital, din cauza râsului.
Dar acest lucru nu s-a întâmplat spre dezamăgirea noastră generală.
Și asta nu e tot, mai am încă de povestit...
Cum stăteam noi copiii pe burtă, la spectacolul gratuit și ascultam repertoriul unic al artistei noastre amatoare, printre crizele de râs cu lacrimi, urmăream în același timp cu privirea și animalele cu care venisem fiecare, ca să nu se îndepărteze prea mult de noi și să fim obligați să le căutăm pe înserat.
Asta ca asta, dar în timp ce prietena noastră cânta cu foc, au început să ragă măgarii, au zburat gâștele speriate, miei mei au rupt-o la fugă, iar noi copiii nu ne mai puteam opri din râs, căci biata fată repeta același cântec, ca o placă de picup zgâriată și nu avea de gând să înceteze. Þinându-ne de burtă și rostogolindu-ne pe jos de râs, abia reușisem să ne ridicăm în picioare, ca să ne aducem animalele înapoi. Cred că totul a fost o coincidență, când a început hărmălaia, că în timp ce fata cânta, caii vecinilor mei se alergau pe deal, măgarii țiganilor legați de un pom au început să ragă ca toți dracii, celelalte animale s-au speriat și ele și așa s-a deslănțuit haosul, în timp ce artista noastră, cânta cu patos, fără să-i pese de ce se petrece în jurul ei.
Dragii mei, vă spun drept, că în acea zi nu ne-a mai trebuit altă distractie la niciunul dintre noi. Isteria râsului, în care am intrat cu toții, ascultând și imitând mica artistă, nepăsarea ei față de noi, care râdeam cu gura până la urechi de ea, abia către seară s-a stins, când ne-am despărțit vrând, nevrâd, căci trebuia să plecăm fiecare către casele noastre. Îmi aduc aminte, că de la locul cu pricina și până casă, am râs, de parcă nu eram întragă la minte. Iar pe seama celor întâmplate atunci, am râs multe zile eu și toți ceilalți copii, care au asistat la acel concert fenomenal.
Și acum când scriu, scriu râzând și parcă simt acea durerea de stomac, care mă prinsese la un moment dat, durerea râsului ieșit din comun.
A doua zi după cele întâmplate, ne-am adunat din nou toți copiii să comentăm evenimentul petrecut cu o zi în urmă, unde era prezentă bineînțeles și artista nostră cu fratele ei.
Râdeam și povesteam fiecare ce-l tăia capul și ne-am propus să reluăm neaparat superconcertul.
Zis și făcut, dar când să înceapă artista noastră să cânte, am văzut deodată că face ochii mari și începuse să strige ca din gură de șarpe la mama ei ( de la care moșteneau cei doi frați handicapul ) care întâmplător apăruse în poarta casei, amplasată în apropierea locului nostru de joacă.
- Mamă ! mamă ! vine tata beat, fugi, am decodificat noi copiii din strigătele ei disperate.
Frații au fugit imediat lângă mama lor, iar noi copiii am rămas gură cască, căci nu pricepeam de ce sau speriat așa de tare.
La un moment dat, apăruse în capul străzii și cetățeanul turmentat, adică tata copiilor, mergând repede pe drum ca să nu-și piardă cascheta de pe cap, pâinea ce-o ținea sub braț și echilibrul, apoi și îl auzirăm răcnind, ca turbat:
- Muiere !!!
- Ce cauți în stradă ?
- N-ai de lucru în casă ?
Și nici nu apucă amărâta să răspundă sau să fugă, că se și trezi lovită cu pâinea, aruncată de bărbatul ei, drept în spate.
Atât de neașteptată și de sigură a fost lovitura, că o trânti pe biata femeie în șanțul cu apă de lângă trotuarul casei, unde își aștepta soțul și copiii în acel moment. Noi împielițatii, iar am început să râdem ca descreierații, dar nu pentru mult timp, căci nu prea știam bine ce să facem, să râdem în continuare s-au să o rupem la fugă, să nu o încasăm și noi. Pentru că cetățeanul turmentat nu mai avea loc de nimeni pe tot drumul și în acele momente, nu avea nici chef de glume. Din șanț și până acasă, mama și copiii au fost descântați de acel barbar, în tot felul, iar după ce au intrat în casă, auzisem tot ce n-ar fi trebuit să audă urechile nimănui, mai ales ale copiilor.
Nu-mi face plăcere să povestesc acest episod trist, paradoxal celui vesel, de la începutul povestirii, dar așa trăiau unii oameni atunci, ca și acum, dealtfel...
Așa s-a întunecat pentru sufletul meu acea zi de vară, pe care nu o voi uita toată viața.
Zilele următoare, când i-am reîntâlnit pe bieții noștri prieteni, tăcuți și necăjiți, puteau cânta orice, că nu ne mai venea să râdem, ne era milă de ei, că au fost de bătuți fără motiv, de un tată handicapat mintal, înrăit de alcool și de prostie cu carul. Dar cel mai rău lucru era că nu-i puteam ajuta cu nimic.
Ne distrasem bine înainte și multe zile după ce ne-a mai trecut trista amintire a fraților. Iar acum, am rămas cu o temere, după prea mult râs, de obicei, urmează plânsul. Am încasat și noi ceilalți rânjiții bătaie de la părinții noștri, deseori, dar nu în așa hal și cu alte ocazii bineânțeles, că doar nu eram ușă de biserică nici unul și făceam destule prostii, ca să merităm pedepsiți.
Cam așa treceau zilele lungilor vacanțe de vară;
Zile mai bune, altele rele, iar noi copiii ne consolam unii pe alții, după episoade mai triste de viață, că vorba aceea, cine de cine să râdă ,,Râde hârb de oală spartă’’ Viața pune la încercare pe toată lumea, nu pe rând, ci pe sărite, așa cum o și părăsim.
Dar lăsând la o parte partea negativă a povestirii, cred eu, că la un spectacol de vacanță, ca cel povestit mai sus, nu a-ți avut ocazie să asistați niciodată, cel puțin pentru mine, a fost un unic și de neuitat.

03-10-2004

Au trecut mai bine de douăzeci de ani, până când am reântâlnit-o pe Doinița, fata din poveste.
Am recunoscut-o imediat, dar numai după vorbă.
Era femeie în toată firea, dar tot amărâtă cum o știam din copilărie. Nu aș fi recunoscut-o nicidecum, dacă nu vorbea, căci viața schimbă mult unii oamenii. Doinița de mine nu–ți amintea deloc. Vocea ei mi se imprimase în minte atât de bine de la acel spectacol de vacanță, că nu aș putea să o confund niciodată.
Familia ei primise după mai multe cereri, o locuință în altă parte a orașului și orice legătura între noi copiii s-a rupt definitiv, iar căsuța de pământ în care locuiau cândva, a fost demolată.
Așa că nu o mai văzusem de atunci niciodată, până în ziua când am reântâlnit-o într-un magazin din orașul nostru nostru natal. Cerea vânzătoarei un șir de mărgele de plastic multicolore, pe care le arăta cu degetul pe sticla vitrinei, conștientă probabil că vânzătoarea nu înțelesese cea cerut.
Primise niște bani de pomană și voia să-și facă și ea o bucurie pentru suflet.
Așa că își cumpărase un sir de mărgele ieftine de plastic, care și le dorea probabil de mult timp, după cum o văzusem de nerăbdătoare să și le pună la gât. Nu cred că pot reda în cuvinte bucuria care îi luminase fața, după ce-și pusese la gât șiragul de mărgele. Era atât de agitată și atât de fericită, că i se umpluse ochii de lacrimi. Și nu-mi amintesc să mai fi văzut de atunci o față atât de fericită la cineva, pentru că-și împlinise o dorință. Se bucurase enorm, ca atunci când am urcat-o pe scena de vară să ne cânte, se bucurase că o luasem în seama și că îi dădusem împortanță, că nu o marginalizasem, pentru că era așa cum era. Mă uitam la ea mută de uimire simțindu-mă inferioară felului ei de-a se bucura și atunci mi-am dar seama că, în viață nu concetază neaparat cantitatea sau valoarea lucrurilor obținute, ci felul în care știi să te bucuri pentru ele.