O distrofie lingvistică, acatagrafie voit acceptată, bântuie nevăzut prin paginile jurnalului meu de adolescent... Am revăzut ieri ceea ce a mai rămas din casele de pe strada copilăriei mele. Părăsite, rând pe rând, generație după generație, de cei care le dăduseră viață și sens, oamenii plecând spre civilizație și confort. Copacii scheletici, întorși spre cer cu crengile cerșind un strop de lumină sau de speranță freatică; zidurile căzute la pământ gemând de dorul clipelor destrămate ale atâtor familii, fir ariadnic uitat într-un labirint în ruină; gardurile dărăpănate, în spatele cărora altădată înfloreau liliacul aspru ca piatra vânătă unduind sub pocalul cerului sau Mâna Maicii Domnului cu florile ei galbene ca untul tăvălit într-o tigaie încinsă și cu mijlocul florii portocaliu-roșiatic ca luna despletită la primul pătrar. Ori glicina cea sfioasă, fâșie din albastrul inelat al cerului sau din vioriul palidelor amurguri. Am pășit cu grijă, ca și cum nu aș fi vrut să trezesc dintr-un somn letargic pietrele. Am mângâiat nucul de pe marginea trotuarului din fața casei mele. Nu știam sau nu voiam să știu care din noi este mai bătrân. Frunza lui era încă verde. Mirosind a iod presărat în pupila crudă a dimineții. Trunchiul îi era arcuit puternic în aerul gălbui, păstos, macerat în mii de cristale de lumină. Toate îmi șopteau că el trăiește și va mai trăi mult de acum înainte. Pe când eu...
Strada fusese locul primordial al trăirilor noastre. Cu trotuarele din piatră cubică, sfărâmată pe alocuri, alternând cu pământul tare, ce devenea după ploaie un patinoar de lut, pe care stabilitatea îți era greu încercată. Treceam cu sfială prin acel sanctuar de amintiri și simțeam cum din fibra ființei mele se ridicau din nou arpegii ce mă împresurau. Anotimpurile prin care trecusem, copil fiind, ca printre niște porți de cunoaștere, mă întâmpinau din nou pe strada copilăriei mele, asaltându-mă optic, olfactiv și auditiv. Revedeam pe retina gândului cazanele de gunoi improvizate din cutii de carton, ligheane cu smalțul sărit, lăzi ieșite din uz împrăștiate pe la porți. În care se odihneau ca într-un sarcofag domestic rămășițele zilei: o cutie de pateu, foi de ceapă, coji de cartofi, o lingură de lemn cu coada ruptă, pâine mucegăită, coji de ou pisate, un papuc cu talpa găurită, două sticle de bere în interiorul cărora spuma formase o peliculă de brâu alb, spongios, o pensulă fără păr, un ciob de oglindă, intestine de pește încrustate în lapții creponați, branhii uscate, o pungă de pufuleți, coji de semințe, trei gheare vinete de pui, un tocător de lemn spart pe jumătate, ziare rupte, o sticluță de ojă folosită, pe fundul căreia se instalase o insulă gelatinoasă de rocă sângerie, câteva cuie ruginite, o bucată de șmirghel chelit de suprafața sa abrazivă, o piatră ponce, fără tegumentul poros folosit la înlăturarea jegului de pe călcâie, blacheuri rupte, cinci fire de liliac văduv de flori, ca un asfințit de ametist, câteva tampoane de vată cu țesătura rănită de un ocru stins, o mănușă de cauciuc spartă între degete. Uneori, aceste comori inutile pentru om deveneau apanajul pisicilor și al câinilor ce ca niște arheologi carnivori își încrustau ghearele sau caninii în aceste rămășițe fără viață și sens. Cișmeaua veșnic picurând de la colțul străzii. Picăturile ei ca niște frunze lichide se evaporau de îndată ce mantia lor de cristale se sfărâma de trotuarul prăfuit. Atelajul lui Sică, geambașul de cai, pe lângă care treceam mereu gândindu-mă că nomazi ai gândului ca și mine străbat întinderile pământului sub coviltirul unei astfel de case mergătoare. Curtea lui era un avatar de miasme ce le inhalam cu plăcerea de a simți în nări sălbăticia crudă a naturii. Mirosul de bălegar dospit, pe care bâzâia puturoasa muscă-de-cal, brun-roșiatică. Respirația vie a ierbii proaspăt cosite, strânsă de Sică în căpițe de fân ca niște căciuli brumării. Troscotul cu tulpina ramificată pe pământ, miriapod verzui, cules în padocul pentru porci. Praful inert, macerat sub copitele armăsarului lui Sică amușinând zările, până departe, dincolo de gârla unde alți ciorînglavi își spălau iepele de zoaiele zilei. Teiul d-lui Roman ca un castel medieval cufundat în zăpezi de flori primăvara. Primăvara când roiurile imperiale de albine cucereau redutele florilor, penetrând cu trompele lor harnice polenul zăcând ca o pulbere sfântă prin cămările corolelor. Varul ars de pe bidinelele fără păr prea mult, cu care se stropeau trunchiurile copacilor asediați de insectele lacome, ce urcau pe ei ca niște cohorte de soldați ce luau cu asalt o cetate din lemn, inexpugnabilă. Zăpușeala ce se prelingea de pe case și oameni sub torida vară. Mirosul fetid de pe maidanul din spatele casei noastre, ce transforma împrejurimile într-un areal abiotic. Boarfe putrezite, de pe care vopselele își pierduseră identitatea precum verdele plin de viață al unei frunze ascunsă între paginile unui ierbar. Sobe scoase din uz și burlane ruginite cu patina nobilă a fumului încrustate pe gâtul lor scorojit. Canapele soioase, cu arcurile rupte, ițindu-și spiralele de oțel prin canafasul mucegăit. Gheme de blană nevinovate, pisoi cărora nici nu le dăduseră ochii cu care să soarbă din pistilul galben al luminii, înecați și aruncați acolo de cruzimea unor congeneri pe care-i uram din suflet. Mirosul toamnei ce cobora din roșiile zdrobite pe sitele mari, de lemn, pe care rămâneau doar pielițele fragede, lipicioase. Sucul purulent, ca o plasmă supurând, fiind transferat în ceaunele de aluminiu ce fierbeau pe pirostrii bulionul răspândind peste case un miros acru-dulceag. Pulberea cărnoasă a fructelor ce agonizau pe ramuri. Merele-bulgări de zăpadă ionatană, crețească, parmen-aurie. Perele-clopote, pergamute sau tămâioase, mustoase ca sânul primitor al mamei. Caisele-snop de lan galben. Piersicile acoperite de puf, ca niște păpădii comestibile. Strugurii-piramide cu baza în soare. Căpșunică, țâța-vacii, tămâioasă, cu bobul verde, galben-pal, purpuriu, albastru sau roșu. Cu coaja ceruită. Atrăgând orchestrele de grauri și legiunile de viespi ce transformau boaba de strugure într-o monadă hăcuită de parfum și esență, din care ultimele picături sângerii se contopeau cu ugerul pământului. Strigătul atât de bine cunoscut al iaurgiului Selim, ce apărea spre seară purtând pe umăr cobilița cu farfurioare de pământ, în care strălucea iaurtul ca varul stins sau se legăna smântâna prinsă, ca o copcă de gheață. Mirosul înțepător și ațâțător al tescovinei din care tata fierbea la cazan țuica ce-i încălzea oasele și visele. Îi lega limba într-un fel hazliu, făcându-l să pocească nume de oameni, împleticindu-i caraghios pașii pe poteca ce ducea spre casă din pivnița ce ascundea cămara toamnei cu de toate. Când priponeam cu nările aerul acela iute, înțepător ca un ac de albină, ce plutea dinspre grădinile altor vecini ce ridicau și ei noblețea țuicii la rang de virtute colectivă, atunci știam că nu peste multă vreme se va așterne iarna la drum. Iarna care este cel mai mirific peisaj dintre toate pe care Bunul Dumnezeu l-a dăruit copiilor. Oamenilor, în general. Iarna lungă și hămesită de nămeți a copilăriei. Când casele păreau mogâldețe sculptate în filigranul gheții aspre, strălucitoare. Când torcea gura mereu lacomă a sobelor bătrâne și a plitelor, în cuptorul cărora dovleacul copt se răsfăța ca un cocon de beizadea și viscolul se răstea pe la porți, făcându-ne pe noi, copiii, să ne tragem mai cu folos sub plăpumile de lână ocrotitoare. Ori ghemuiți în poala bunicii, ascultând cu ochii uimiți la vorbe despre duhuri de pădure: balaur, Baba Cloanța, necuratul, harpie, ielele, drăgaice, iezme, șoimane, vântoase, rusalii, inorog, leu-paraleu, mama-dracului, muma-pădurii, vidma-pădurii, moșul-codrului, Măgăoaie, Murgilă, Serilă, De-cu-seară, De-cu-vreme, Zorilă, scorpie, Sfânta Luni, Marțolea, sirenă, solomonar, spiriduș, moroi, pricolici, nălucă, Vasilisc, hidră, știmă, ursitoare, Bate-munți-n capete, Zgripțor, Zburător, zână, vâlva băii, nimfă, undină, rusalcă, zmeu. Plăsmuiri de basm ce jucau aievea parcă pe plita încinsă, în cuptorul căreia se tolăneau cartofii copți, așteptând să fie îmbrăcați în haină de unt gras și grunji de sare. Þurțurii brumați de la streșini, canafuri de stalactite apetisante, amintindu-ne de înghețata pe băț din zilele călduroase de vară. Înghețată pentru care strângeam ban peste ban o săptămână întreagă. Dar iarna înghețata era gratis și sugeam din țurțurii mustoși, uitând că peste câteva zile amigdalele noastre vor deveni vulcan de puroi, ce ne necăjea zile întregi cu temperatură și starea aceea de afagie nemiloasă. Toate alcătuiau o lume pestriță, vie, sfâșiată adesea de certuri conjugale, al căror ecou se spărgea de acoperișul scund al caselor. Și cerul, cerul ca o piele de Cordoba azurie, a cărui lucoare o așteptam în fiecare dimineață pentru a fugi la joacă.