Cerul; o tăcere dată la maxim
Zvâcnește a nouă naștere.
Pământul se îmbată-n bătaia luminii stinse
De luceferi căzuți
La răspântii de nopți pierdute.

Luna; o coajă de nucă uitată
Își caută unghiul cu mănăstire la vedere.
Un petic de mal umed sub plânsul mării
Adună scoici cu trupul dezgolit de alge.

Un gând se-mplântă în ziua de ieri:
Ai plecat.
Linșându-mi visul ai scuipat prin actul tău
Veșnicia
Și-ai râs sugrumând ultima amintire
Din ani.

Rămâne să-mi acordez viața cu moartea,
Să-mi treier zilele în nopți,
Să-mi fac bezna albastră
Și gândul…
Și gândul de ducă să-l ascund cât voi putea!