...noaptea mă-nconjoară, cu mii de licurici prefăcuți, cu domnițele trecutului revărsându-se în arii fantomatice, susurând a pustiu și singurătate. Mai e ceva vreme până dimineață, iar eu încerc să o apropii câtă vreme timpul mai e de partea mea. Încerc să-i surâd, amintindu-i de un trecut glorios. Nu gloria Imperiului, nu gloria Orientului misterior, ci gloria noastră, a unor efemere bucăți de carne care au pășit pe pământ, care au strivit iarba primăverii și s-au înfiorat sub zăpada iernilor visătoare.
Încerc să o ating pe cea din trecut, cea vie și nevătămată, o EA sublimă prin culoare, zâmbet și căldură sufletească. Cea de acum, EA din prezent, nu poate răspunde, dar umbra ei tremurătoare mai face un pas spre mediocritatea momentului. Încerc să-i sugerez imaginile noastre cutreierând universul uman, aruncând lumini și umbre spre cei mai mediocri decât noi. Încerc, prin semne, să-i arăt Floarea Infinitului care s-a născut din dragostea noastră și care, ca o picătură de eternitate, ne așteaptă în lumea pe care am creat-o doar pentru amândoi.
Încerc să...uit că nu mai este EA. Într-un final, am reușit să o cuprind cu privirea pe cea din clipa aceasta iar picăturile calde cutremură, instantaneu, nisipul deșertului. Ofrandă gratuită pentru întreaga triadă temporară. Lamentația mea nu o trezește, nu relevă nici măcar frumusețea prezentului, ci doar durerea și nebunia intestine. Chiar dacă recunosc în EA trăsăturile primare, întrevăd lacunele inerente: cenușiul de cavou, părul alb, totodată întunecat de revărsarea Orontes-ului, ochii pierduți printre stelele nepieritoare, chipul - o fortăreață asediată de timpul necruțător.
Totuși, eu sunt aici, iar himera aparține unui "acum" nemilos. Nu este EA cea din fața mea. Nu, e o minciună. EA mă așteaptă dincolo de Orontes, la umbra Florii Infinitului care crește, crește, așteptând neliniștită întoarcerea cuplului rătăcitor. Va mai aștepta puțin, cât pentru dimensiunile ei normale...
Stelele par că-și pierd licărirea fastuoasă. Se apropie crepusculul, ucigașul EI final. Știam că va fi el, știam că noaptea nu-i va suporta prezența, iar eu recreez o ultimă tentativă a reversului: o strig pe nume, numele care e iubire pură, pasiune nestăvilită, dureri calde, vindecate în miasma cuvintelor îndrăgostiților, numele echivalent al Florii care ne așteaptă, EA fiind noaptea care poartă mii de nume, revărsând în furtuni de nisip, în vânt cotropitor, în adieri senine matinale... "EA, EA, spaima singurătății, relieful sublimului pe cărarea vieții, conturul scopului milenar, sufletul meu înecat în apele calme ale Orontes-ului, inima mea zdrobită de realitatea nemernică".
O revăd pentru o clipă în conturul superb de altădată. Suspin. De ce nu aș suspina? De ce nu aș încerca să fiu OM pentru ultima oară? Acum pot pleca regăsit, mulțumit, împăcat cu dispariția EI, cu trădarea ei închipuită. Da, a trădat, dar numai pentru o nano-secundă. EA mă așteaptă întru veșnicie, deci trădarea nu a reprezentat decât o cifră în contul maleficului Timp. Închid ochii și aștept, aștept să rămână amintirea prezentului, închipuirea nebunilor care înfățișează iubirea într-un contur supranatural. Eu? Imi scald tristețea în Orontes-ul rece, sărut pământul pe care a călcat umbra EI și mă îndrept spre răsărit, spre inima unei noi zile orientale.