Inger și vultur; păzitor și prădător purtând între aripi împreună viața. Unul o alină, celălalt mușcă flămând până la os, până la ultima suflare. Speranță și moarte unite într-un zbor nesfârșit deasupra pământului. Iubire si durere nedespărțite. Un perpetuum mobile al ființei în drumul spre împlinire. Un destin.
Tabloul dur dar atât de adevărat al existenței umane de zi cu zi, obsedant repetat cu fiecare nouă ființă ce apare-n lumină. Orice altă pată de culoare apărută- n fundal, nu face altceva decât să completeze ansamblul aducând în plus viitorul, hotărât demult de undeva de sus.

Oricât ne-am păcăli în mintea noastră că putem schimba ceva în destinul nostru sau al celor dragi, tot vom ajunge pe aceeași linie a orizontului trasată de aceeași mână nevăzută, conturată cu o precizie uimitoare. Oricâte căi ocolitoare am inventa, toate ne vor aduce în același punct de început… sau de sfârșit.
Suntem ca niște piese ale unui puzzle perfect, care, pierdute fiind pentru o clipă, alunecate prin colțuri nevăzute, sunt regăsite și așezate cuminți la locul lor.

Viața noastră este ca un curcubeu , un arc aruncat peste timp, cu gradări precise ale jocului de lumini și umbre. Nu știm niciodată care parte a curcubeului se va stinge mai repede: cea cu culori deschise sau cea colorată mai sumbru?

Ne purtăm oare destinul în câteva litere ce formează numele nostru dat de părinți împlinit prin botez? Am iubit din copilărie numele de Andrei și, în completare, am adăugat fără să știu ce va urma, numele de Cristian. Unite, ele au cuprins în complexitatea lor un destin necruțător, cel al copilului meu. A acoperit în zborul lui prin această lume nedreaptă toate suferințele posibile. A adunat în trupul lui curat prea multă durere și, ca o minune ce mi-a fost poate hărăzită, sufletul lui nu a rănit, nu a cerut nimic altceva decât multă, foarte multă căldură, lumină, tandrețe. El nu a putut să dăruiască mângâieri fizice dar blândețea privirii lui era pentru mine mai mult decât o mângâiere. Mi-a dăruit un univers de cunoaștere mult mai profundă al comunicării mute, am reușit să ating măcar cu vârful degetelor sufletului acel nivel de transmitere a sentimentelor fără cuvinte, doar prin vibrația subconștientului. Simt și acum, când el a plecat la Domnul, aceeași legătură poate și mai puternică. Ii simt permanent prezența în viața mea. A fost și este în sufletul și în inima mea un geniu al iubirii și al comunicării. Un vis-realitate care s-a stins mult prea repede pentru câtă dragoste mai aveam de dăruit.

Am reușit cu greu să mă ridic din neagra neputință în care mă aruncase plecarea lui la Domnul și învățată fiind de el mi-am revărsat cu înmiită intensitate dragostea asupra celui micuț.Cu greu am reușit să reconstruiesc o punte de comunicare cu micuțul rămas fără cel de la care învățase să zâmbească,să râdă,să plângă.Ne-am unit în durere și iubire mergând la braț mai departe prin viață. Sunt conștientă că mă așteaptă o nouă frângere și lupt din răsputeri cu teama că-l voi pierde și pe el într-o zi.

Vulturul mușcă mai departe din carnea fragedă a sufletului meu dar îngerul are acum un ajutor puternic și mângâie rana sângerândă. Balanța zborului s-a înclinat mult acum, sunt mai multe aripi albe ce mângâie, alină și îndreaptă către lumină viața. Vulturul gândurilor negre speriat, de multe ori pierde controlul și-atunci lumina inundă spațiul rămas gol. Numai gândul singurătății la final de zbor mai mușcă timid din când în când, din carnea fragedă a speranței. Frica de moarte fuge mâncând pământul și, o fericire aproape de nebunie mă cuprinde pentru o clipă la gândul că am reușit încă odată, din miile de ratări, s-o înving.

Să nu uităm niciodată că: “ Suntem ca o pagină albă pe care Dumnezeu scrie o parte din istoria Sa… “