nu știu cum, dar reușeam să ne ridicăm pretențioși peste celule
peste oase și mușchi
peste străzi și stâlpi de telegraf,
mereu ceream lumii mai mult

ce cruzi, ce sălbatici eram

ne-ntregeam plini printre explozii de goliciune
printre uși, ferestre, pereți și cuvinte
toate închise ermetic
peste nimic

deși culorile încă miros a cerneală pe mâinile mele,
atunci vedeam, acum am doar puterea să merg cu ochii închiși.
mi-era bine. și mă pierdeam în fața lumii,
aceeași ce-acum se pierde-n fața mea.

ce cruzi, ce sălbatici eram

ce singuri, ce blânzi am crescut