Toamna sunt eu
și îmi e bine
când în mine
mă întorc și mă închid,
când ploaia se înalță zid
între ceilalți și gândul meu arid.

Toamna sunt eu
și fiecare frunză care pleacă
mă-nvață să renunț tăcând,
să las crucea să coboare-n mine,
trepte făcând din frunzele arzând.

Toamna sunt eu
și într-o scorbură ascund
ochiul vinovat de prea mult soare,
descleștându-mi unghiile din carnea care doare.

Toamna sunt eu
și înțeleg târziu
că frunzele visează ruginiu,
că-ntoarcerea e visul lor uitat
când se trezesc în ceasul amânat.

Toamna sunt eu,
ce bine c-o să fie frig,
neștiut apusul se va dizolva în ceață.
Toamna sunt eu
și trec și mută strig
cu vocea vântului, sluțită și răzleață.