Îmi reține atenția un citat din Alain, profesor de filozofie al lui Andre Maurois:
Suntem totdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; totdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau , mai ales, suntem în așteptarea morții ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi , acum, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână.

Unu: îmi place Maurois, citatul este postat pe coperta patru a romanului său Climate, editura Columna, 1992. După Dostoievski, pe care l-am citit pe nerăsuflate în studenție, m-am atașat de Ștefan Zweig ca apoi să-l descoper pe Maurois, autorul unor romane și biografii captivante, îl am și acum la inimă. Unde mai pui că s-a lăfăit prin viață vreo sută doișpe ani. Să tot alergi plaivasul.
Doi: am răsfoit Jurnalul și mi se pare că stilul meu de scriitură, cu fraze lungi, obositoare uneori și digresiuni, risipite printre zeci de virgule, seamnă oarecum cu al lui Alain.
Câtă lipsă de modestie!
În ce privește viața nouă care ți se oferă în fiecare clipă, am o obiecție: poate fi o viață nouă în măsura în care ai curajul să reîncepi o viață nouă cu fiece clipă, dar cât vei avea puterea să suporți șocul schimbării? frica de necunoscut și oboseala ne fac pe cei mai mulți să ratăm clipa, să trăim o singură viață, bună sau rea una singură, de fapt să respirăm din obișnuință.

Singur la Brezoi. Am izolat căminul de apă de la casa cea nouă. O zi senină de toamnă, calmă cu multă multă lumină, liniște patriarhală împănată olfactiv cu miros de mere crude, de struguri tămâioși și gutui. M-am odihnit câteva minute, așezat pe un trunchi de brad, scăldându-mi sufletul în verdele odihnitor al câmpului și rânduindu-mi gândurile fantasmagorice pe brânele stâncoase ale munților din jur. Bolta cerească era un vitraliu imens, colorat în albastru dechis unicat, odihnitor, era o imensă cupolă de mănăstire bizantină, ce conserva parcă atmosfera magică a naturii senzuale, purificatoare. Nicio adiere, nicio umbră, nicio vibrație telurică , nicio discordanță cromatică, doar impresii… o ilumniscență sclipitoate, o atmosferă blindată cu o tunică din solzi sclipitori, argintii ce iradia o căldură molatecă plăcută mădularelor mele reumatice.
Nicio grijă. Un repaus existențial total.Timpul era un drumeț obosit ce se oprise să își tragă sufletul în vârful Curăturii Mari. Am realizat că de foarte puține ori am profitat de misterul binefăcător al celor cinci minute de repaus fizic. Cîtă obtuzitate. Să te concentrezi de zeci de ani doar pe acțiune, să fi robul unor activități manuale brute, uneori sisifice și să neglijezi momentele de respiro, sincope necesare în diversificarea ritmului muzicii vieții. După o cină frugală am răsfoit Jurnalul. Calitativ îmi dau seamă că există o dicrepanță vizibilă între lălăiala de început și secvențele mai dense din vară. Sunt pasaje întregi în care lipsește emoția, în care am imortalizat doar cadavrul unei clipe, nu și pulsația, trăirea, lupta cu inerția, zbaterea, curiozitatea, esența, teama, neantul. Dar printre enumerările de evenimente contabilizate anost și irelevant, sunt uneori intercalate secvențe care fulgeră întunericul mediocrității, ca ploaia de stelele a unui foc de artificii.

Practic o formă copilărescă de Jurnal, cu mici șanse probabil, de a fi cândva îngurgitat de consacrați. Voi continua, este deja sinonim cu obișnuința.