În vara în care am împlinit 15 ani am petrecut o vacanță pe care nu am uitat-o niciodată. Și au trecut destui ani de atunci.
Dimineață de august. Vă rog să opriți aici îi ceru o fetișcană șoferului de autobuz. Mulțumesc și drum bun.
Odată coborâtă din autobuz, fata își lăsă pentru moment bagajul lângă fântâna cu cumpănă, care a momit de departe călătorii însetați de apa vieții. Știa de mulți ani fântâna, iar ciutura ei nu se golea niciodată. Că, așa o lăsau trecătorii, mereu plină, pentru cei care urmau să facă popas, și abia pe urmă plecau tihniți spre treburile lor.
Simții cum îi iau foc obrajii și cum o cuprinde fiorul când își văzu bunica înaintea porții. O aștepta. O femeie trecută de 70 de ani, înaltă și ușor adusă de spate, cu ochii obosiți de deceniile care au trecut peste ei, dar nu lipsiți de frumusețea, la care vremea parcă se încăpățâna să nu-și ceară tributul. Dar, mereu triști. Calmul și sensibilitatea, limpezimea cu care îi explica de ce are voie să facă asta și cealaltă nu, vorba apăsată și firea ei domoală de ardeleancă i-au hrănit amintirile de peste ani, căci Doamne, a iubit-o ca pe o sfântă și infinite bucurii a trăit pe lângă ea.
Luă în cătare dealul pe care se afla casa bunicii și o prinse dorința să-și întindă brațele ca și când ar fi vrut să cuprindă toată pădurea ce o înconjura, cu cerul ei de deasupra cu tot. Căsuța veche de peste 100 de ani din locul acela cald și liniștit, cu prispă și târnaț, dăinuie și astăzi ca o binecuvântare în vârf de deal, cu toate amintirile generațiilor care au împărtășit sensurile acestei lumi. Vacanțele copilăriei și le-a consumat aici, una câte una, cocoțată prin copaci după câte un măr sau ou de guguștiuc, alergând după fluturi, dar și petrecând cu privirea pe Firica din ogradă, că așa o chema pe joiana cu ochii mari și blânzi, care pleca în fiecare dimineață cu cireada către pașunea satului, însoțită de un om mai mult bătrân decât tânăr și mai mult ungur decât român. Nu era pe lume bucurie mai mare, când se apropia seara, iar de acolo din vârf de deal zărea silueta ei legănată care-și purta anevoie picioarele către casă, pentru că, am uitat să vă spun: era o vacă bătrână. Nici ea nu uita să se oprească la fântâna cu cumpănă, iar după ce se adăpa din jgheab, privea înspre casa din deal mugind, ca și când ne-ar fi anunțat: acum urc dealul!
Povestea de iubire dintre mine, căci eu eram fetișcana de atunci, și sătucul acela uitat de lume, dar nu de Dumnezeul care potrivește destine, continuă și astăzi. Și, cum altfel, când măicuța mea tot pe dealurile astea și-a stropșit genunchii și coatele prin copacii care o pedepseau mereu pentru năzdrăvăniile ei.
Și cum aș putea să uit părul acela înalt și cu fructe mici, pe care o haită de copii neastâmpărați îl băteau cu o prăjină mare ca și cum l-ar fi anunțat: – Hei! Suntem aici! N-ai vrea să ne arunci niște pere?
Cum aș putea să uit bătaia pe care mi-ar fi dat-o bunicul dacă m-ar fi prins după ce i-am alungat toți godacii și i-a trebuit o jumătate de zi să-i adune? Cum aș putea să uit lanul de grâu din spatele casei, care atunci când adia vântul se legăna ca valurile mării, cum aș putea să uit pădurea care clocotea de cântecul păsărilor sau dealul plin de oi la păscut, pe nana Floriță cu pruncii ei mulți, rugii plini cu mure și aricii care ieșeau seara din culcușurile lor și se plimbau prin iarbă?
Niciodată nu am uitat ziua când bunica m-a gătit frumos, cu o rochiță roz, nouă, ciorapi cu patent și pantofi de lac albi. Voia să mă ducă la biserica din sat în dimineața aceea de duminică. Înainte de plecare m-am dus la WC-ul din ogradă. O albină îmi tot dădea târcoale și de frica ei am reușit să ajung cu un picior să mă umplu de noroc! Am ieșit plângând de acolo. Când m-a văzut bunica parcă a adunat în jurul ei toată veselia lumii, așa de tare a năpădit-o râsul! Cu vocea ei caldă m-a liniștit, m-a schimbat și într-un final am ajuns amândouă pe la sfârșitul slujbei, după ce m-a convins că trebuia neapărat în ziua aceea să mulțumesc Divinității că nu am căzut toată în mizerie, că așa aș fi luat tot norocul lumii la mine. Astăzi când îmi amintesc mă amuz de fiecare dată.
Nu pot să uit nimic și nici nu vreau. Aceste amintiri sunt visul unui dulce chin și făr de ele mi-aș simți sufletul gol și fără noimă.
Nu pot să păstrez doar pentru mine ale mele frământări, ci am ales să fac eterna lume părtașă la multe din călătoriile mele prin timp.
Multe după amieze pline îmi vin acum în minte, dar una m-a marcat pentru veșnicie. Simfonia verii mă duse într-o după amiază în punctul de a adormi, culcată cu capul în poala bunicii, când o voce caldă și prea domoală începu să dea drumul unui crâmpei dramatic de viață. Cred ca gândurile-i dădeau năvală. Parcă dorea să-și audă propria poveste de viață. Se trăgea dintr-o familie mai înstărită, a satului, pe care a bucurat-o Dumnezeu cu venirea pe lume a patru copii: două fete și doi băieți. Frumoși erau toți și binecuvântați cu înțelepciunea țăranului, care știa pe atunci și de rușine și de respect și de politețe. Unul din cei doi băieți a legănat-o pe brațele lui, pe cea care mai târziu avea să mă zămislească pe mine: neprețuita mea măicuță.
Vremurile tulburi care au urmat a dus la înrolarea lui pe frontul care a produs distrugeri imense și a cerut un sacrificiu uman de neînchipuit. Todița, că așa îl alintau părinții, deși îl chema Florian, făcea parte din Regimentul 53 Infanterie. Avea să-i trimită bunicii mele, sora lui, mai târziu, o ultimă fotografie, pe spatele căreia îi scrisese: „al tău frate care nu te uită niciodată până a vini la tine“.
Dar, într-o sumbră zi de octombrie, timpul i-a mutat secundele în afara vieții, cu gândul dreptului la moarte precum și cel la viață, iar sergentul Todița s-a stins pentru Patrie, la 24 octombrie 1941. Nimic nu a mai fost ca înainte.
Nemângâiați au trecut anii care au brăzdat chipurile părinților dar și fraților lui. Nimeni nu a mai aflat vreodată unde-i zac rămășițele pământești. Abia peste ani mi-am găsit și eu explicația tristeții ochilor bunicii mele.
Dar, nici eu nu aveam să-mi găsesc liniștea mai târziu, iar apusurile de soare sângerau lacrimi, pe care ochii mei nu le mai puteau plânge, pentru că erau prea fierbinți și grele. Și mi-am făcut o promisiune. Nu-mi voi găsi liniștea până ce nu voi afla cărui pământ i-au fost încredințate spre eternitate rămășițele lui. Și am aflat. În această vară. Ucrainei.
Acolo își doarme somnul de veci, departe de casa și limba de rai pe care s-a născut. Departe și rătăcitor ca un albatros. Gândurile mele au înghețat acum și nu mai sunt beată de neliniști.
Octombrie zboară peste lume cenușă de frunze. Poemele Edenului cântă crinului regal. Acelui crin regal, pe care eu l-am sădit în grădina mea de curând, cu inima mistuită de piedica timpului pusă între mine și destin. Va fi primul și singurul crin regal din grădina mea! Pe care i l-am închinat lui, ca un mic altar.
Fie-ți țărâna ușoară, unchiule Todiță! În fiecare zi de 24 octombrie voi aprinde pentru tine o lumânare și te voi pomeni. Căci prin venele mele curge și sângele tău, cu care ai stropit o părticică din istoria lumii!