agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-08 | |
Motto: Securitatea nu a existat.
A existat doar o țară cu prea multe lichele, În care cozile de topor Creșteau direct din copaci (Adrian Alui Gheorghe) Precizare: Amintirile și comentariile de aici au la bază fie pagini de jurnal, din perioada 1977 - 1989, fie documente și informații cuprinse în Dosarul de Urmărire Informativă, Nr. 88045, întocmit pe numele meu. O copie a acestui dosar mi-a fost înmânată de C.N.S.A.S în data de 7 oct. 2008. Primele pagini din dosar, și care nu-s conținute în copia primită oficial, mi-au fost înmânate de un ofițer de securitate, în ziua de 22 dec. 1989, cu mult înainte ca bravii revoluționari din Pitești să fi intrat în sediul Inspectoratului de Securitate Argeș. Textul publicat aici, precum și altele, publicate mai de mult, cu aceeași temă, au văzut lumina tiparului în revista Argeș, într-o formă mai restrânsă, în conformitate cu spațiul alocat în economia editorială. După ce va exista o hotărâre judecătorească, sper foarte curând, toate filele dosarului vor fi reproduse într-o carte; aceasta este aproape scrisă și nu are ca scop decât să se constituie într-un studiu de caz, să demonstreze că nu toți scriitorii, fie ei notorii sau mai puțin cunoscuți, "erau prea mulți încurcați cu dictatura" după cum a spus Herta Muller. Eu unul, nu m-am încurcat cu dictatura, dimpotrivă, am încercat să fiu un om normal, adică să nu cedez în fața golemului, cu riscul de a nu cunoaște o devenire profesională și socială datorită atitudinii mele în răspăr cu regimul. Încurcați cu dictatura au fost chiar cei care acuză asta - vezi „Suplimentul Literar și Artistic al Scânteii Tineretului”, anul III, nr. 24, 12 iunie 1983, p. 5. Am făcut această precizare pentru că unii informatori, literați sau pretinși literarți, au mâncărimi la degețele și, într-o formă mai voalată ori mai agresivă, pun la îndoială autenticitatea celor afirmate de mine în cartea publicată parțial în foileton. Acestora nu pot să le spun decât să nu se neliniștească; delațiunile și informările lor vor vedea lumina tiparului, chiar și în formă olografă, pentru a le fi operele întregi. Dumnezeu să-i ierte și pentru faptele de atunci, și pentru agresivitatea lor de azi, încurajată fie de prostie, fie de absența unei adevărate legi a lustrației. Zilnic meditez, fără să vreau, atât la informatorii cât și la ofițerii implicați în urmărirea mea. E o stare epistemică care mă ajută să-i cunosc pe oamenii puși în cele două situații. Dintre informatori, cel cu numele conspirativ Dobrescu a început să-mi fie drag. În sinea mea nutresc și sentimente de compasiune pentru el, pe care într-o bună zi am să i le și mărturisesc public. Din nenumăratele pagini în care mă încondeiază se vede, printre rânduri, că subconștientul lui nu mai putea suporta presiunile ofițerului de legătură și rolul de „vânător sângeros” pe care s-a legat să-l joace până-n pânzele albe. Asta rezultă din multe informări în care este nevoit să spună că nimic din ceea ce fac sau spun nu prezintă importanță pentru cei care vegheau la Siguranța Statului. Mai mult, Dobrescu vrea chiar să-i liniștească pe aceștia. În acest sens dă și numele unor vajnici membri de partid, care iau atitudine împotriva celor cu o conduită necorespunzătoare. Neavând a spune mari și multe noutăți, amicul meu mai bate câmpii puțin, informându-l pe securist că: Lucrările citite în cenaclu nu s-au ridicat la un nivel demn de luat în seamă. Cât va fi suferit Securilă că poeții nu mai produc delicii estetice, ce crampe metafizice îl vor fi bântuit din acest motiv ! Acum omul e vârstnic și aparent sănătos. I-a plăcut viața și încă îi mai place, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. Simt că ar porni spre mine, să se mărturisească și să primească iertarea cuvenită. Totuși, Dobrescu nu face acest drum; omul s-a obișnuit cu apăsarea sufletească, se desăvârșește în teologia suferinței. Pe de altă parte, poate are bănuiala că, odată mărturisit, se va strămuta în Cea Lume, după cum se spune în popor. Așa că mai trage de viață, ține în temniță un suflet care ar mai putea fi încă salvat. Ia să mai citim! Inspec. Jud. Argeș al M.I. Serviciul Informații Interne Cpt. G.V. Notă Sursa Dobrescu Nr. 00163- 15735- 23.12.1985 Vă informez următoarele: Ședințele cenaclului literar Liviu Rebreanu s-au ținut cu regularitate, fără a se produce evenimente deosebite. Câțiva membri de partid iau atitudine împotriva celor care n-au o conduită corespunzătoare. Printre aceștia pot enumera pe Gheorghe Păun, Meliceanu Vasile, Bădescu Petre – unchiul poetului Horia Bădescu, n.n. – și alții. Lucrările citite nu s-au ridicat la un nivel demn de luat în seamă. Ca un fapt deosebit pot sublinia schimbul de experiență făcut cu cenaclul Academiei, condus de Ion Potopin. În ziua de 18 dec. s-au deplasat la București următorii membri ai cenaclului: Octav Pârvulescu, Ludmila Ghițescu, Murgu Ion, Păun Gheorghe, Tatu Ioana, Sibiceanu Aurel și Șupeală Gheorghe. Comportamentul membrilor cenaclului la acest schimb de experiență a fost apreciat ca util și meritoriu. Sibiceanu Aurel a distonat prin conținutul poemelor citite. Dacă toți ceilalți au citit lucrări „curate”, Sibiceanu a citit poezii cu conținut mistic, teologic, pe teme biblice. Din subtexte se putea deduce că referirile la construcțiile babilonice s-ar putea referi nu la Babilonul biblic. Pentru a fi susținut în aprecierea lucrărilor, Sibiceanu și-a invitat pe prietenul său, un oarecare Iezechil, pe care nu-l cunosc. Intervenția acestuia în discuții a fost stopată de Ion Potopin, conducătorul cenaclului Academiei. În tren s-a discutat despre libertatea de creație. Printre altele, Sibiceanu a spus „ Mulți dintre cei care gândesc ca mine au ajuns la spitalul Nr. 9.“ „Spitalul nu te vindecă de idei, i-a răspuns Octav Pârvulescu.” SS indescifrabil, 22-XII 1985 (ortografia aparține informatorului) După cum observați din nota de mai sus, Dobrescu, pentru a-și ține cuvântul dat celor ce-l instruiau, după cum rezultă și din numeroasele planuri de măsuri, se supune unei mari corvezi – merge după mine și la București. Ce uită Dobrescu, sau ce intenționat lasă în afara notei informative? Uită să spună că la Academie au mai fost trei persoane: poetul și prozatorul Ion Durac, alias Alex Duran, prozatorul Mihai Ghițescu, și, evident, colegul de turnătorii al lui Dobrescu, adică amicul conspirat sub numele Albert. Doamne, ce plină de peripeții a fost acea zi de 18 decembrie, 1985. Să deschidem jurnalul, unde isprăvile din ziua aceea sunt însemnate! Auzind că merg la Cenaclul Academiei, bunul meu prieten, scriitorul Bogdan Ezechil, mi-a propus un schimb cultural onorabil. Eu să-l duc la Academie, în calitate de invitat, el să mă prezinte Părintelui Galeriu, de la Biserica Sf. Silvestru. Despre venerabilul duhovnic și teolog și desele întâlniri cu sfinția sa îmi povestise Bogdan în mai multe rânduri Așa se face că în data de 18 decembrie, la ora 13 eram la Părintele, care ne-a primit și a convorbit cu noi aproape două ore. Amicul Bogdan îl frecventa de ani mulți pe Părintele, era de-al casei, știa unde-s dulceața, farfurioarele și lingurițele de argint. Dar mai cu seamă știa să vorbească limba cumsecădeniei și a celor șapte ani de acasă, plus limba dogmaticii creștin-ortodoxe. La plecare, Părintele Galeriu m-a procopsit cu un dar – un exemplar din revista „Glasul Bisericii”, din anul 1961, în care Părintele avea un studiu despre Rabindranath Tagore – și ne-a rugat să-i făgăduim că vom rămâne până la moarte prietenii și frații lui Hristos. Am făgăduit, am primit binecuvântarea Părintelui și am plecat. Aproape de intrarea în Bulevardul Dacia, ne-a oprit un ins trecut puțin de 25 de ani, ne-a salutat, s-a scuzat și ne-a rugat să-i dăm 100 de lei, că i s-au furat banii și trebuie musai să ajungă în seara aceea acasă, la Giurgiu. Unul dintre noi trebuia să-i lase numele și adresa, pentru a ne returna banii. Auzind asta, l-am măsurat pe ins. Ceva era ciudat la el, purta o pereche de pantaloni, impecabil călcați, o pufoaică, deh, era decembrie, aproape nouă, cu o croială milităroasă. Prietenul meu îl privește și el lung pe insul aflat în nevoi și îi spune șugubeț: „Amice, știu că nu ai nevoie de bani! Spune-i șefului tău, colonel sau general, ce o fi el, că eu, Bogdan Ezechil, am fost azi pentru a mia oară la Părintele Galeriu . Și tot pentru a mia oară mi-a spus că și securiștii se pot mântui! Sigur mă va găsi în cartotecă. Fraier mă crezi, omule, eu îți dau o sută de lei, numele și adresa. Evident că banii mi-i trimiți, dar, în felul acesta afli aproape tot despre cei ce l-au vizitat pe Părintele Galeriu! E fumat procedeul, amice, mai specializați-vă și voi!” Omul cu pufoaica a rămas mofluz, noi ne-am văzut de drum. La academie am citit din ciclul de poeme Apocrife despre Babilon, ciclu pe care l-am publicat după 1990. Despre acest ciclu face referire Dobrescu, umbra cu care mă procopsise Securitatea, în nota informativă. Atenție, însă! Iată ce straniu definește Dobrescu, tema Babilonului: Din subtext se putea deduce că referirile la construcțiile babilonice s-ar putea referi nu la Babilonul biblic. Dobrescu îi sugerează ofițerului că poemele mele sunt foarte periculoase, că fac referire la Casa Poporului. La postul de radio Europa Liberă, construcția aflată în lucru era numită faraonică, aluzie la Piramidele din Egiptul Antic. La rândul lor, construcțiile babilonice, cum sunt numite de Amicul Dobrescu, te duce cu gândul tot megalomanie și la spolierea popoarelor. Așa că s-a temut să scrie în delațiune că eu aș face referire chiar la Casa Poporului,ca nu care cumva să-mi fie copărtaș la metaforă, și face o sugestie magistral construită semantic pe adverbul NU. Șeful ofițerului care mă lucra informativ simte despre ce este vorba și pune apostila în care cere „să se intensifice munca informativă asupra lui Sibiceanu deoarece are manifestări vădit ostile.” Revenind la exactitatea relatărilor lui Dobrescu, îi reamintesc acestuia, pe această cale, că a uitat să spună cât de bine a fost primită lectura mea de membrii Cenaclului Academiei, uită să spună că în acea seară am fost invitat să citesc din creația mea, într-un viitor apropiat, de prestigioșii scriitori Nicolae Neagu și Pan Izverna. Peste un an am fost oaspetele secțiunii literare a Academiei, am citit și am fost răsplătit chiar cu un premiu de excelență. Ce ar mai fi de spus? Mda, ar mai fi de spus că Dobrescu nu a relatat exact intervenția marginalului poet Ion Potopin, pe atunci președintele Cenaclului literar al Academiei. Cineva a spus despre acesta că a fost un fel de A.Toma al lui Ceaușescu; comparația mi se pare a fi foarte nimerită. Ca om, Potopin era bondoc de statură, avea cam 70 de ani și afișa o bunătate artificială. Când l-a auzit pe Bogdan cum face excursul critic, pe marginea celor citite de mine, cu referiri la semiotică, la Roland Barthes, Roger Caillois, etc, Potopin l-a întrerupt pe acesta spunându-i că: „o fi Academia o instituție de elită, dar nu deschisă elitismului decadent, al Europei de Vest.” Bogdan a amuțit la auzul acestor vorbe și a înțeles că are de-a face cu unul dintre ultimii mohicani ai stalinismului. De undeva din sală, o persoană cu un șarmant aer de boem erudit a spus: „D-le Potopin, îmi întăriți convingerea că dinozaurii și excrementele lor fosilizate sunt nedăunătoare doar dacă se află doar în tratatele de paleontologie.” În sală au izbucnit câteva râsete răzlețe. La rândul meu mi-am exprimat nedumerirea că într-o comuniune literară predomină spiritul sancționard iar nu cel polemic. Potopin a mai vrut să bâiguie ceva dar a fost întrerupt de medicul scriitor Pan Izverna. Acesta a spus ceva cu tâlc și legat de brutala intervenție a poetului obedient, anume că: „ înainte de anul 1600, Rabinul Loew ben Bezalel făurise cu mijloace demonice un om de lut – Golemul. Făcătura magică fusese animată, avea toate funcțiile omului creat de Dumnezeu, dar era lipsit de bucurie, de orice ideal și de orice norme morale. Era doar o slugă posacă.” Pentru a doua oară în acea seară Ion Potopin a fost pus la punct, spre satisfacția multor scriitori din sală ! Spre surprinderea mea, informatorul Dobrescu nu a dezvoltat episodul în informare și intuiesc și de ce! Dobrescu, grație poetei Ludmila Ghițescu, se apropiase afectiv de Ion Potopin și nu voia să-i aducă atingere acestuia și cenaclului pe care-l patrona, făcând relatări despre chestiuni mai delicate. La întoarcere, în tren, s-a discutat despre libertatea de creație, libertatea lăuntrică și imaginea acesteia în oglinda realității; temă pusă-n discuție de mine și de Ezechil. Mai toți au glosat pe ieșirile vitejești ale lui Păunescu și Sorescu, pe ludicul lui Nichita Stănescu, pe rostirile românești, potențate magistral, în cărți, de Noica. Þin minte că Ezechil i-a contrazis, spunând că Noica este, de fapt, tot într-un domiciliu forțat, nu în Agora, că este cam rupt de ideile care schimbă lumea. La rândul meu, spre surprinderea poeților Ion Murgu și Alex Duran, am spus că, în mare parte, Nichita a fost lăsat să bată apa în piuă cu jocuri ludico-semantice, atrăgând tinerii pe care nu-i capturase pe stadioane Păunescu, ori Manolescu în Cenaclul de luni. Lucru curios, și de data asta Dobrescu omite să relateze mai pe larg discuția din tren. Spune doar atât: ”În tren s-a discutat despre libertatea de creație. Printre altele, Sibiceanu a spus „ Mulți dintre cei care gândesc ca mine au ajuns la spitalul Nr. 9.“ „Spitalul nu te vindecă de idei, i-a răspuns Octav Pârvulescu.” În această relatare Dobrescu alterează atât replica mea cât și pe a poetului Octav Pârvulescu; eu am spus: „cei care gândesc ca noi”, Papa Octav a spus: „doar spitalul de psihiatrie ori nebunia ne vindecă de idei.” Dobrescu a omis redarea corectă a replicilor nu din cauza memoriei, ci pentru că dorea să sublinieze un aspect fals al caracterului meu, anume că aș fi egocentrist, trufaș. De altfel, pe parcursul mai multor informări, Dobrescu face dese referiri la acest aspect, al unei pretinse plinătăți de sine(de mine, adică) ce aș nutri-o. Trebuie remarcat faptul că Dobrescu are simțul gradualității - el introduce treptat în portretul pe care mi-l face (în informări) elemente noi, cu scopul de a mă menține în sfera de interes a organelor de Securitate. De data asta introduce în discuție psihiatria, lasă a se înțelege că mă interesează în mod expres. Se vorbea în epocă despre dispariția multor inși „vocali” împotriva regimului comunist, a unor opozanți. Oamenii șușoteau că aceștia dispar prin stabilimentele psihiatrice, că devin din oameni, neoameni. Zvonul, care nu era numai zvon, ci o realitate, convenea de minune Securității – el inducea frică, îi descuraja pe dizidenții potențiali. La asta se mai adăugau și mărturiile psihiatrului Ion Vianu, făcute la postul de radio „Europa Liberă”, sub titulatura de: „Psihiatria ca armă a comunismului.” Ca dovadă că este așa stau și desele întrebări pe care ofițerii mi le puneau și care aveau ca subiect psihiatria. Nu pot uita candoarea cu care un colonel, Zamfir îi era numele , mă întreba: „Poetule, tu chiar crezi că psihiatria are metode pentru a produce schimbări comportamentale?” Acest colonel, din motive numai de el știute, avea un fel de plictis profesional, pe care i l-am remarcat în timp, așa că am riscat dându-i răspunsul: „Domnu colonel, la balamuc e posibil orice. Uite, eu am avut o depresie și am fost internat 10 zile la „glumeți”. Era acolo unul care se credea Ceaușescu!” „Interesant, zice colonelul, dar, de fapt, pe el cum îl chema?” „Ceaușescu, domnule colonel!” Colonelul a râs cu poftă, m-a privit și mi-a zis: „Măi, băiete, ești dus rău cu capul!” Să nu vă imaginați că același curaj de a vorbi deschis și ironic îl avem cu toți securiștii. Cum am spus, acest Zamfir avea un plictis profesional, era cunoscut ca unul care era scârbit de atrocitățile făcute de Securitate până în 1965, drept pentru care mai închidea ochii ori mușamaliza unele atitudini vizibil anti-totalitare. Dar, despre acest colonel, un adevărat personaj, voi vorbi mai pe larg ceva mai târziu, într-un alt capitol. În rest, ce s-a mai întâmplat în compartimentul nostru? A, s-a băut conținutul a două sticle format ploscă, adică șliboviță! S-a spus chiar și un banc cu un colonel de securitate. Acesta avea un ochi de sticlă, atât de bine realizat încât era greu să știi care este: dreptul ori stângul. Un ins a ghicit – era dreptul! Cum a ghicit? Simplu, în ochiul drept bietul om a zărit o strălucire mai umană. Drept recompensă, ghicitorului i s-a anulat biletul la Băile Felix și i s-a dat unul la Băile Amara! Acum două săptămâni am fost abordat de un fost securist care s-a ocupat de mine cam vreo șase luni ale anului 1988. Mi-a propus, nici mai mult, nici mai puțin, să-mi facă niște dezvăluiri generale, despre munca de ofițer, precum și unele particulare, privitoare la modul cum a racolat informatori din anturajul meu, din grupul de prieteni. Am purtat deja patru dialoguri, fiecare dintre acestea durând peste o oră. Omul nu este prost deloc, așa cum mi s-au părut mulți dintre securiști, cu prilejul anchetelor; totuși, de multe ori aveam credința că făceau în mod deliberat pe proștii. Primul lucru care mi-a sărit în ochi la acest ex-ofițer a fost cel legat de logică. Dacă mai toți colegii lui porneau de la axiomă, sugerându-ți ideea că ei știu și ceea ce nu vrei să spui, acest securist purta dialogul în așa fel încât să fie încredințat că eu am reprezentarea justă a termenilor folosiți, a temei de discuție. Lucrul acesta mi s-a părut anormal, dat fiind caracterul particular al dialogului și condițiile de libertate absolută în care acesta se desfășoară. O altă ciudățenie observată la el, și pe care i-am mărturisit-o, era aceea că de unde până într-un punct era parcimonios de exact, brusc oprea dialogul în aspectele, detaliile neesențiale ale unor situații și întâmplări relatate. Mi-a spus că e un mod de a mă ajuta să aflu cum gândește un anchetator, că acesta dă importanță detaliilor tocmai pentru că acolo se ascund, cu adevărat, multe dintre instrumentele eficace ale Diavolului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate