9 octombrie

Aseară postul național de televiziune s-a autodepășit: emisiune dedicată Holocaustului, reluarea unui interviu cu Herta Muller și apoi un concert simfonic.

Unu: a fost inaugurat la București un Memorial al Holocaustului. Inițiativă de apreciat. ...escu a vorbit, fără lacrimi de data aceasta. În emisiune au fost invitați martori ai evenimentelor tragice din nordul Moldovei, din ultimul război mondial, au fost prezentate dovezi. Dureros, inuman, rușinos. Ne place nu ne place, a fost și la noi antisemitism, mai puțin vizibil la nivelul populației consideră domnul Ioanid, funcțional și brutal la nivel administrativ.
Doi: reluarea unui interviu cu Herta Muller, premiul Nobel pentru literatură pe 2009. Tunsă a la Mireille Mathieu, cu o față androgină, marcată parcă de o durere nevindecabilă, convingătoare prin ideile susținute, implicată în exercițiul dialogului, intransigentă, sinceră : ,,îmi găsesc uneori mai greu cuvintele în limba română fiind nevoită să fac rapid conexiuni și traduceri pentru a găsi exprimarea potrivită și uneori utilizez poate un termen nepotrivit română, ceea ce în germană poate aș spune altfel,,.
Din această cauză exprimarea îi este vag sacadată, dar te cucerește prin modul în care își rememorează existența din timpul dictaturii ceaușiste, prin concizie, prin rigoarea moralității. Nu că nu vrea, dar nu știe și nu pote să o dea la-ntors. I-a fost greu în România comunistă, a fost agasată nonstop de securitate, amenințată cu fel de fel de înscenări înjositoare, gen prostituție sau cu moartea chiar și după ce a plecat.
,,Securitatea nu numai că mi-a influențat viața, dar aproape pot spune că mi-a făcut viața amară pentru o bună perioadă de timp. În ultimii ani cât am stat în România, acest organism mi-a însoțit existența ceas de ceas-pe stradă, la serviciu sau în viața particulară. Uneori veneau chiar în locuința mea, când nu eram acasă, și, dacă aveam chef, lăsau semne ale trecerii lor pe acolo,,.
Situația aceasta a determinat-o să scrie, să acuze , să aibă curaj ceea ce mulți dintre noi nu am avut, să spună lumii întregi suferința românilor, dezumanizarea și teroarea la care eram supuși de brutele securiste.

Realizez cât de insignifiant am fost pentru regimul comunist. Nu am primit niciodată vreo propunere de a fi turnător. Cu siguranță nu aveam origine sănătoasă în ochii lor roșii, poate mirosiseră ura ce le-o purtam și poate că alții de nădejde mă turnaseră la greu pentru micile teribilisme din studenție.. La câte una mică îmi mai băteam și eu gura cu ce nu convenea regimului.

La miezul noapții am văzut filmul Vulpe- vânător, după un scenariu de Herta Muller, cu Oana Pellea în rolul principal, regizor Stere Gulea. Film reușit, de care nu știam, turnat probabil imediat după 90. Dacă ar fi fost scos în lume cu ceva pompă, ar fi incitat la exerciții de admirație. Oana Pellea, autoarea unui Jurnal recent, cu succes de piață, a avut un rol cheie în care ghicesc persoana Hertei. Nu sunt abilitat în critică de film, dar ecranizarea respectivă reușește să te transpună în atmosfera sumbră, fără ieșire a epocii ceaușiste : frig, munca forțată a elevilor, activiști de partid duplicitari, milițieni tâmpi, securiști cu tupeu și comportamente vulgare, teamă, alcoolism, dragoste cenușie, avorturi dosite și riscante, bancuri de consolare, frică, mizerie umană. Regăsesc în film motivul blănii de vulpe, modalitate comunisto-securistă de intimidare, amintită de Herta Muller în interviu.
Am trecut bariera dintre zile, dar rezist. Cum trec unele lucruri pe lângă noi , fără să le sesizăm să le simțim ? Mă întreb încă o dată, cum de nu am știut de acest film care este de un realism tragic, cu secvențe naturaliste admirabile ( scena urinării la țucal este memorabilă, inclusiv dialogul dintre personaje). Cu un ochi plâng cu altul râd. Plâng când îmi reamintesc ce ne-a fost dat să trăim, când realizez cât eram de încorsetați, de lipsiți de zâmbet și libertate, o lume a brutelor și a bunului plac. Sensibilii, tăcuții și reflexivii erau periculoși. Râd fiindcă am scăpat de teroare , iar dictatura a fost ridiculizată de cei slabi. Uluitor, de neînchipuit atunci, dar posibil. În același timp realizez cum ordinea universală își face treaba la intervale predefinite. Comunismul ne-a chinuit, dar a fost și șansa noastră, ne scoate acum în lume.
Ce ciudățenie, ce ironie a sorții, ce recompensare dumnezeiască, ce minune : să fii terorizat o viață de un regim dictatură, grotesc, inuman și să devii scriitoare ca să ai o armă de luptă pe măsură, ca apoi să fii apreciată cu un premiu colosal ca semnificație pentru că ai inscripționat în memoria umanității lupta luminii cu întunericul, altfel spus pentru că ai avut demnitatea să nu suporți minciuna, crima, frica.
Din primele declarații reiese o stare de perplexitate care a pus stăpânire pe laureata care în urmă cu ceva vreme afirma că Nobelul impresionează în sine doar prin valoarea pecuniară:
,,Încă tot nu-mi vine să cred ce mi s-a întâmplat, e uimitor, nu m-am așteptat la acest lucru, eram sigură că nu mi se va întâmpla tocmai mie, nu sunt înstare să vorbesc acum despre acest lucru. Mai am nevoie de timp să-mi pun gândurile în ordine în minte,,.

Afirmația îngustă a unui moderator mă irită: am mai scăpat un Nobel printre degete. Fleoșc, parcă asta are vreo importanță. Spiritul naționalist-arivist, cronic deja este o barieră în europenizarea noastră reală. Cu ce mă deranjează sau nu că Nobelul ajunge la Berlin și nu la București? Sensul este mult mai profund și globalizat. Esența este alta, în această recunoaștere suntem și noi prezenți cu ceva , ba mai mult - miezul operei este pur românesc ca sursă de inspirație și a avut un rol cheie în acordarea premiului . Practic s-a recunoscut arta literară și umanismul unei prozatoare germane, născută și crescută în România, care a știut să povestească universal suferințele și explozia mămăligii mioritice.
Punct.

Presa germană acordă spații largi Hertei Muller. Românașii fac pe supărații: dar presa germană nu spune că este din România. Nici nu trebuie, a spus-o scurt și cu subînțeles președintele Academiei Suedeze , Peter Englund: ,,Pentru Herta Muller, care a trebuit să fugă din țara ei natală( care nu este decât una, adică România n. a.) , trecutul este încă viu.Când i-am citit cărțile am simțit din acestea cauza unui fior interior. Ea are o scriere onestă, de o intensitate incredibilă.Scrie ca cineva care provine dintr-o minoritate, fărp a-i păsa de ea însăși. Are într-adevăr o poveste de spus și are și mijloace lingvistice pentru a face asta,,.

Academia Suedeză a pus în scenă emisiunea Surprize , Surprize. Nobelul pentru Pace pe 2009 i-a fost oferit, cui credeți ….Președintelui american Barack Obama. Oare ce își mai poate dori de la viață ? Spui 2009, spui Obama. Motivul decernării ? viziunea și eforturile lui Obama , în vederea construirii unei lumi fără arme nucleare.
Răutăcioșii minimalizează meritul democratului și se întreabă ritos: este normal să iei Nobelul Păcii când armatele tale ucid în Irak și Afganistan ?
Oare nu înțeleg că nu este un premiu de recunoaștere a unor merite, ci un premiu de încurajare și solicitare la implicare din partea celui mai puternic om din lume?

Pedagogică decizia suedezilor:
Ionel este premiantul clasei, abonat numai la 10, dar într-o zi Gigel rupe gura târgului și spune o chestie, gen discursul lui Obama de la ONU, când a dres-o cu fără arme nucleare….
… revenind la Gigel , profesorul îl recompensează cu nota maximă ca să-l îndemne să mai facă așa ceva. Cam asta i s-a întâmplat lui Obama , răsfățatul soartei, pentru care vremurile grele abia încep.
Un ciudos a răbufnit când a auzit știrea: Băiiiiiiiiii, ăsta a mâncat mare când a fost mic!
Este al treila american în ultimii șapte ani care primește Nobelul pentru Pace. Au mai făcut-o Jimmy Carter în 2002 și Al Gore în 2007.