Azi am învățat să scriu
cu aceeași mână cu care mănânc.
Să așez toate lucrurile pe rafturile unei cărți
cu coperți de carton legate cu fir roșu de seară.

Avea un gust ciudat.
Simțeam cum mă furnică degetele la limbă.
Și fiecare cuvânt avea o nouă senzație
o altă rimă, un vis profund ce uita să trezească.

Eram de unul singur
într-o cameră albă cu pereți vorbitori,
în care timpul grăbit din fire
potrivea toate ceasurile într-o singură direcție.

Nu am întrebat niciodată de ce;
de parcă toate-s la fel
pe aceeași treaptă ce urcă
fără nicio balustradă...

Nici nu știu cât timp voi scrie;
dar știu că într-o zi ea va veni
să scoată ineditul din mine
lăsând un ultim cuvânt...

ca un punct alb
într-o liniștită noapte visătoare.