cel mai des îmi e frică să mor în somn. nu vreau să mă trezesc altul și să nu țin mine ce am fost.
fibrilație în toiul nopții. mă trezește lumina neonului ca o infirmieră pregătită pentru drenaj. îmi ia ceva timp să revin la normal. nenorocita asta de inimă se poartă ca un pasager care-și caută locul în avion conștient că locul înscris pe bilet e foarte important pentru identificare în caz de dezastru.

cu cît fac mai mult bine cu atît îmi merge mai prost. susțin cauze nobile mă implic în activități caritabile. și cu toate astea îmi merge din ce în ce mai prost. ba pierd sume importante de bani din neatenție ba întîrzieri de salar ba patroana de la magazin face scandal să-i plătesc datoria. dacă dumnezeu ar fi onest m-ar scuti măcar de o parte lucrurile mărunte. pentru că sînt un om care respectă clișeele. cînd mă rog nu cer nimic pentru mine. hai să zicem că nu mă pot abține să nu strecor acolo și ceva pentru mine dar nu lucruri esențiale.

înainte cînd nu mă asculta îl înjuram de mama focului. probabil orice dumnezeu e bun atîta timp cît avem nevoie unul de altul. acum pur și simplu nu mai contează. nu aștept decît să fie onest. nu mă mai cert nu-l mai neg. îi spun foarte simplu: my man this is the end of a beautiful friendship.

*

am perfecționat arta de a bate pasul pe loc. dacă știe cineva vreo fanfară care are nevoie de un toboșar să-mi dea de știre.

*

tot ceea ce nu pot mă ucide. e mai simplu pentru mine să cred că oamenii care nu mai sînt de fapt s-au dus la culcare într-o cameră de cămin unde dimineața pedagogul îi trezește stropindu-i cu apă. mă întreb dacă aș fi știut că e ultima oară cînd conduc pe cineva la gară oare aș fi făcut gesturi mai impunătoare. sau poate aș fi băut un vin mai scump împreună.
uneori de atîta neputință îmi vine să planific un jaf armat. îmi pun o cagulă pe cap și ameninț pămîntul cu un cuțit. apoi dispar înainte să apese butonul de panică. dispar cu toți morții pe care i-a încasat în ziua aia.