Cartea de cere vă spun acum nu este un nou motiv de cufundare în dulcea lenevie balcanică în care s-au cufundat românii (și europenii) timpurilor noastre și cărora sociologii și marii experți în “mase populare” nu le pot da soluții. Cine nu acordă importanță acestei scrieri e mai bine să n-o citească, pentru că a râde ori a o citi ca pe un volum de Sandra Brown sau Pavel Coruț este egal cu a deveni de zeci de ori mai prost decât ai fost anterior. Sunt în acord cu Alexandru Petria care folosește în ceea ce scrie (motivat!) o sinceritate literară dezarmantă, proprie mai mult cărților de factură jurnalieră, - nu formule dure de tipul observatorului „imparțial” - motivat, cum spuneam, de ideea stresantă că nu a citit toate cărțile din domeniul iubirii (nu-ți ajunge o viață pentru a ști totul).
Autorul despre care vorbesc își confirmă reclama: o sinteză erotică precum cea pe care o puteți citi editată curând de Ed. Tritonic (București, 2010) nu poate fi realizată de oricine (îmi aduc aminte cât de greu am scris cu Adrian Suciu cartea „Sex cu femei”, apărută tot la Tritonic). Comparativ cu alți autori de literatură erotică, Alexandru Petria s-a pregătit suplimentar și îmi permit să afirm că face parte dintr-o promoție superioară, diferită de zbânțuielile sexyste sau triviale ale generației de după Ianuș.
Oricum ați lua în discuție observațiile uneori ironice din acest roman, nu aveți încotro și trebuie să recunoașteți: și voi v-ați pus întrebări, și voi ați fost măcinați de confuzii, doar că n-ați avut timp să insistați asupra frumuseții sau tragismului evenimentelor din propria viață.
Alexandru Petria o face în pofida piedicilor de ordin moral de la tot pasul, tocmai pentru că ceea ce spune e viu, real, palpabil, vizibil:
„M-am gândit mult să scriu despre Renata. Și-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani și singura mea experiență sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o și am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Þin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare de lângă blocul operator, pe jos, pe o saltea, goi și cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie și foarte dulce.
- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operații în seara asta și ușile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu știu ce ne-ar face.
Eram transpirați. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie și vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriți, fix de-o erecție antologică. ”
Această neobișnuită introducere în atmosfera unei cărți s-a putea să nu fie singulară dar la Alexandru Petria se transformă în amintiri comune întregii societăți, în minute, ore, luni de zile în care și noi procedăm exact la fel ca personajele sale. Cu diferența că acesta a scris iar noi trăim și ascundem, căci nu stă în firea naturii umane contemporane să-și recunoască disfuncțiunile morale.
Sunt sigur că ”Zilele mele cu Renata” va avea succes, fie și numai pentru că ne place să să citim despre lucruri pe care le facem și noi dar nu avem curaj să le destăinuim altora.