Criticul de artă Valentin Ciucă, spunea de curând în deschiderea expoziției sculptorului Aurel Vlad, de la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, după mai multe ironii amicale primite din partea criticului Pavel Șușară, deasemenea invitat la eveniment, că el crede în valoare la fel cum crede în Dumnezeu. Spunea asta referindu-se bineînțeles la fabuloasa expoziție de față, în care artistul etala sculpturi monumentale din lemn, din seria Parabola vânătorului vânat, lucrări care parcă veneau din civilizații paleolitice, megalitice, oricum mult în fața istoriei. Personaje uriașe din lemn, unde forța gestului era dominanta ideii, însoțite de bestii, dar cu privirile copleșite spre cer, lucrări despre care aproape nu puteai înțelege cum au fost lucrate și mai ales îmbinate,
Am fost de acord, în sinea mea, cu emoționala perorație ad hoc a distinsului critic ieșean, până într-un punct, dar nu puteam accepta ideea, că valoarea -o categorie strict umană, care nu implică neapărat și o evoluție în plan strict spiritual, poate fi pusă pur și simplu față în față cu divinitatea, acolo unde categoriile și pragurile evolutive, nu-și au, nu-i așa, în nici un caz , rostul.
Parafrazându-l, îmi vine să completez: eu cred în valoarea care acționează asemeni lui Dumnezeu. Altfel spus, valoarea care se sprijină pe calitate sau valoarea călăuzită și călăuzitoare de bine. Oricare altă variantă, și mai ales valoarea de dragul valorii, devine cinică, discriminatorie, narcisistă, sau mai bine spus, o vanitate deșartă, creatoare la nesfârșit de autovaluare, ...oricum egoistă!
Reflecțiile gândirii mele provocate de afirmația referitoare la valoare, nu aveau nici o legătură cu artistul și expoziția care le-au determinat și care arătau- atât separat cât și împreună- suficientă dumnezeire, măcar în harul ce i-au supravegheat și iluminat demiurgic și creativ.

În schimb spiciul extins de la prezentarea expoziției lui Christian Paraschiv, (artistul francez de origine română, reprezentant de frunte al generației opzeciste în arta românească și fost membru al grupului ”Prolog”, în prezent artist francez recunoscut și conducător al unei școli de pictură la Paris), la galeria „Gh.Velea”din Bacău, mi-a mers la inimă prin ușurința, erudiția și seriozitatea documentării, într-un domeniu prea puțin familiar în arta românească de acasă; și mă refer aici la subiectul și tehnica cu totul speciale a preocupărilor plastice ale artistului.
Ne naștem în grup, spunea de curând cineva, la un curs pedagogic. Asta pentru că descoperim oameni de care ne simt aproape și pe care, la rândul nostru, îi simțim foarte apropiati. Cred că, in spiritual acestei idei, probabil am fost și eu un încheietor de pluton, într-un grup ai cărui oameni s-au născut în ani total diferiți de ai mei (nu-i citez, pentru că sunt între ei, oameni importanți din zona culturii!).
Cel mai mult am resimțit expresia privitoare la omul-frate pe care îl întâlnești prima oară și ai senzația „că este consancvinul tău, sau care apare „ca un prieten mut” atunci când îl vezi sau nu îl vezi, dar îl simți aproape.
Observația domniei sale, profundă, parcă adresată mie, deoarece noi doi ne-am simțit întotdeauna consacvini, dar nu am avut parte de un teren fertil și curat de politică artistică și umană, pentru a rodi o colaborare reală, rămânând în schimb, atunci când (nu) ne vedem, doar niște simpli prieteni muți.
12 noi -10 dec 2010