Uneori zilele sînt atît de lungi încît par nesfîrșite. E doar apăsarea momentului nefericit, cînd ai dori ca totul să se termine repede. Și totul se termină. Percepția e singura care dă volum așteptării. Să zicem că în ziua aceasta ești așteptat mai devreme la serviciu, vei pregăti cafeaua, șapte porții, să fii sigur că ajung celor două persoane invitate. Apoi aștepți recunoaștere, chiar recunoștință. Și le primești pe fondul unei dureri acute de măsea. E recidiva anului trecut, cea din fundul gurii, partea dreaptă sus. Dentistul i-a zis pe nume, a catalogat-o, nu i-ai reținut poziția exactă.

Uneori părțile anatomice par galaxii, planete, noi simpli dumnezezi suportînd neajunsurile relaționării cu acestea. Iată cum zilele au alte dimensiuni! Pentru un muritor, relația cu domnul e sigilată de subconștient, orice relație se raportează acesteia și autoremușcarea sigilează. De aceea percepția timpului diferă de la persoană la persoană. Stai la ghișeu și aștepți, stai la ghișeu și te doare piciorul drept, ai avut ruptură de menisc, stai la ghișeu și te doare coloana, zona lombară, stai și aștepți să-i doară pe alții mai tare decît pe tine, să plece primii și să triumfi ca unic rezistent înaintea ghișeului.

Și toate într-o zi, absurdă, mohorîtă, nemăsurabilă în sentimente normale.
Abia atunci iei o decizie. Tardivă, dar binemeritată. Lași baltă totul, te urci în tramvai, intri pe ușă și dai muzica tare, tare de tot. Dansezi și bei, bei și dansezi. Scuturi capul și zici:”e și mîine o zi”