Partener loial și activ în cadrul comunității europene, Romania trebuie să devină o voce care să fie auzită și luată în seamă la Bruxelles. Acest lucru nu e posibil dacă se lasă „dizolvată” în masa comunitară. Destinul istoric și geopolitic reclamă să rămână interesantă pe axa New-York - Londra - București dar și interesată pe direcțiile București - Moscova, București – Bejing. Lumea a intrat într-o nouă eră și încă nu s-a așezat, ne putem aștepta la modificări încă imprevizibile în balanța de putere mondială. Analiștii sunt cu ochii pe spațiul chinez, Rusia dă semne de revigorare, chiar americanii scriu cărți despre posibila dezmembrare a SUA. Deci să ne trăim prezentul privind în viitor și să nu uităm că toate alianțele s-au dovedit vremelnice. Au trecut deja douzeci de ani după Malta și harta planetei e în curs de redesenare, aproape orice fiind posibil.
Sunt cunoscute unele dintre proiectele secolului al XIX-lea prin care filosofi, politologi, gânditori de diverse facturi imaginau lumea și organizarea Europei. Poate cel mai fascinant, care ar putea inova în viitor gândirea paneuropeană, rămâne cel al economiștilor Jackh și Rohrbach privind structurarea economică a continentului nostru după o axă ce unește Marea Nordului cu Golful Persic. Cristalizarea sa urma să se producă încă din primele două decenii ale secolului al XX-lea. Începea de la gurile Rinului, la Rotterdam, continua pe calea fluvială Main-Dunăre până la Marea Neagră și Bosfor. De aici, pe calea ferată, traversa Anatolia, Siria și Mesopotamia, ajungând la Golful Persic. Această schiță a inspirat preocupările de organizare continentală ale Puterilor Centrale în preajma declanșării primului război mondial, care vizau asamblarea zonelor germanică, balcanică și turco-asiatică în cadrul unei configurații de tip statal. Puternic impresionat de ineditul și perspectivele oferite, filosoful Meinecke anunța că era formulelor politice rasiste s-a încheiat, făcând posibilă sinteza cosmopolitismului secolului al XVIII-lea și naționalismului secolului al XIX-lea într-o organizare statală supranațională, dar care acordă atenție etniilor înglobate.
Câștig de cauză a avut însă opțiunea Antantei care, promotoare a idealurilor progresiste ale iluminismului, a refăcut harta Europei pe principiul naționalităților. Anglia și SUA au fost vital interesate în blocarea respectivului proiect care, lăsându-le în afara, ar fi făcut din ele puteri fără un rol prea important. De aceea, au fragmentat diagonala Rotterdam-Kuweit pe porțiunile Viena-Bosfor și de la Frontiera turcă - Golf. Poate că reamintind existența acestui proiect descoperim noi rațiuni ale războiului declanșat de SUA în Golf, în 1991 și ale consistenței cu care continuă să se implice și în prezent (vezi Egipt, Iran). Reactualizarea proiectului în cadrul actualului proces integraționist vest-european ar însemna o politică de scoatere a americanilor din Turcia, ajunși mult prea aproape de petrolul din Marea Caspică și magistralele europene de transportare a lui. Dacă Europa, prin Turcia (prezumtiv viitor membru european) ajunge în Irak și Kuweit, desăvârșind diagonala, americanii ar fi practic scoși de aici.
Pe o axă de la Rotterdam la Constanța și de la Bosfor la Kuweit - City, controlată de europeni (germani), Turcia și Irakul ar forma polul în jurul căruia ar putea gravita lumea arabă. Rusia și Ucraina s-ar plia și ele la această megastructură. Uriașul ei rezervor economic s-ar putea revărsa spre India și Indonezia, iar de aici până în Australia și Noua Zeelandă. Practic s-ar declanșa un mare proces unificator euroasiatic ce ar izola SUA care, din postura de cel mai mare datornic al globului, lipsite de piețe și de resurse ar intra în declin, încetând a mai fi hegemon mondial. Acest pol euroasiatic ar capta și absorbi mare parte din energiile planetei.
Privite din această perspectivă evoluțiile, interesul actual și implicarea americanilor în Orientul Mijlociu și Balcani capătă noi explicații. Prin controlul Kuweitului blochează terminalul euroasiatic al proiectului, iar prin prezența și jocurile din Balcani fragmentează diagonala în cel mai vulnerabil punct al ei (zona de contact). Acest « ghimpe » obligă SUA, cea mai mare putere imperială, să-și trăiască paradoxul manifestânu-se drept cel mai interesat susținător al statului națiune pe bătrânul continent. Germania, cândva mentorul și pivotul acestui grandios proiect, se afirmă însă tot mai puternic, iar o nouă alianță cu Rusia ar deschide perspective încă nebănuite. În cadrul unei întâlniri cu o delegație de parlamentari români, președintele senatului german, profesorul Kurt Biedenkopf recunoștea deschis că: "Europa Unită își propune să refacă Imperiul Roman în granițele maximei sale dezvoltări". Și lui Scipio i se mai spunea și Africanul...
România, de atâtea ori strivită de istorie, se pare că este predestinată geografic, ca Poartă a Orientului, să dețină o poziție cheie în această oricând posibilă arhitectură. Construcția canalului Dunăre - Marea Neagră, dezvoltarea și modernizarea porturilor Constanța și Agigea, ca și puternica expansiune a petrochimiei demonstrează că ea și-a înțeles destinul de tronson determinant pe "drumul petrolului" (dinspre Golf și dinspre Marea Caspică). Interesul va fi în continuă creștere atât din partea europenilor cât și din cea a americanilor.
Viziunea proiectului Jackh și Rohrbach prefigurează o macro geo-organizare care înglobează un mozaic rasial etnic, religios și cultural, ce rămâne totuși solidară prin interdependențele economice (traseul petrolului). Ea asamblează pe filiera petrolului spațiul de extracție (Orientul Mijlociu), spațiul de prelucrare și tranzit (Balcani - România) și spațiul de consum (Europa Occidentală), unificate prin cea mai lungă și complexă cale de transport (rutier, maritim și fluvial). Problema este că de fiecare dată inamicii proiectului au fost suficient de puternici pentru a-l întârzia. Apariția și extinderea noilor surse de energie ce concurează petrolul poate arunca, din nou, pentru o lungă vreme sau chiar pentru totdeauna în desuetudine amintitul proiect. Destinul națiunilor și statelor naționale europene merită însă a fi evaluat și din perspectiva acestui proiect globalist ce poate fi oricând repus în circulație.
Cum va fi organizată și cum va arăta în mod real Lumea mileniului trei foarte puțini știu. Omenirea simte numai că i se pregătește ceva. Viitorul nu poate fi, deocamdată, intuit decât din secvențe parțiale vizibile ori din declarații ce excelează prin generalitate și ambiguitate. În lucrarea "Între două epoci", Brzezinski, scria: "Lumea veche se apropie de sfârșit. Va fi înlocuită cu un nou mod de existență. Lumea nouă se va numi Noua Ordine Mondială".