#cai albi,
neînhămați din zorii zilei,
galopând sălbatic
spre un lac#


plutirea este zborul văzut de departe, înfrățit cu gravitația,
totuși neoprit din a mă privi,
de la răsărit încoace Soarele pare o roată învârtită ușor,
o roată
specială,
storcătoare de albastru; spre apus credeam că aflu elixirul cerului,
dar și el e ca o floare,
(așa cum e totul pe aici) și nu-l pot deschide. odată
mi-am închis ochii...
mi-a plăcut senzația de somn, călătoria prin vise,
abonamentul de supremație... cu siguranță
nu mă puteam
opri.

doar dacă
(de câțiva ani printr-un staul, în întuneric)
misiunea mea spune să dau drumul cailor, unii mă lovesc, alții doar pleacă,
de aceea
când scriu despre sentimente
le scriu definitiv, pentru că simt numai
zgomotul potcoavelor
și
deschiderea ușilor.