cu ei trăiesc o viață lipsită de ponderabilitate și imposibil. în fiecare clipă se întâmplă ceva absurd. prăpastie, furtună și grabă. dominant verde. se miră de impertinența mea de a fi intrat acolo unde ei își servesc ceaiul. e bucătăria mea totuși. nu clipesc. au ochi negri. seamănă cu niște bufnițe și pot zbura.

un loc care-mi păstrează trecutul. nisipul îmi intră-n papuci și în haine. fântâna scârțâie la fel. acum e doar un pic mai scundă, însă găleata cu apă ajunge identic și apa e limpede aproape mereu.

băbuțe îmbrobodite scutură covoare din ceruri, cu osteneală, dar nu vrea să ningă. pe pământ furnici întorc capul în dreapta și-n stânga înainte să traverseze.

cu bărbiile date în jos, numără oameni mărunți ce se apropie ca să ia dimensiune normală, apoi fug îndoindu-și genunchii. alții stau aplecați în băltoacă să prindă pești cu mâinile goale. ochii lor plini de speranțe nu s-au jucat cu sânzienile. viața lor încă nu a devenit monotonă și tristă.

un băiat blond îmbrăcat cu pantaloni scurți și un maiou murdar de cireșe dă drumul în jos de pe dambă gălbenușelor de ou. copacii își întind pletele să facă pod cu damba. băiatul pășește pe podul ce se dărâmă într-un copac din mijlocul junglei. într-un departe rânjesc leoparzi flămânzi. adulmecă, își mângâie blana de scoarța de pe lângă rădăcini, apucând alte căi.

printre crengi, frânturi de mare. aleargă-ntr-acolo. pe plajă sunt plase de crocodili. un capăt de plasă e prins de părul unei sirene. dispare și ea. orizontul urcă pe verticală, un șoarece mușcă din el. ajung în subsol. în stânga și-n dreapta șiroiește o apă murdară. mă zbat, ies de acolo și ajung între struți. frunze de palmier mari cât un bloc de 9 etaje se dau într-o parte încet, să descoper târziu o cascadă care-mi curge în gură. sunt în holul universității și închid robinetul cu țâșnitoare. îmi pipăi rucsacul de pe umeri. e gălăgie. copii de aceeași vârstă cu mine zâmbesc, merg în grupuri. fixez cu privirea ieșirea. de acolo vine lumină. mai departe de-atât o pădure spre care mă-ndrept cu pași siguri, de parcă-i știută. mă așez la rădăcina unui copac de pe margine și mă uit înapoi. peisajul pare stabil și de neschimbat.

sunt undeva sus, zburând, cu aripi întinse, dar în esență am conștiință de om. opresc timpul în loc. fotografia o transform în pictură și-apoi îi dau iarăși mișcare. frumusețea se desfășoară firesc în prăpastii. mă izbesc într-o stâncă. în ea caut adâncitura, să-mi odihnesc aripile, sau simpla asundere. un gol de care să fiu absorbită, să uite cu toții de mine.

n-am cum să-mi șterg existența.

sunt o verigă-ntr-un lanț.
ruginesc doar
dacă plouă prea mult
cu lacrimi.

țin strâns de mână veriga
dinaintea mea
și pe cea de pe urmă.

încerc o înălțime periculoasă.

prin mine cineva
își trece sufletul
să descopere.

sunt o verigă, am un gol
înăuntru.
prin el poate trece lumina,
furnica, firul de iarbă,
creanga și mugurele
sau coada de șoarece.

din mine se roade,
cu mine se leagă,
sub mine se sapă.
rezist cât mă ține
inoxul.

nu-s metal prețios,
chiar dacă asta-și dorește
copilul care mă găsește
într-un colț de cer
și mă ascunde
în buzunarul lui,
fugind.

cu bicicleta pe un drum neasfaltat. multe hopuri, mult tremur în șira spinării. bliț. multă lumină deodată sau cât îți trebuie ca să ieși dintr-un cadru și s-ajungi într-un altul total diferit.

un cort de lemn țintuit în pământ cu niște colți de mistreț. un cort legat cu ajutorul corpurilor unor șerpi fără viață. intru în el și fac focul. nimic altceva nu se-aprinde. nici pielea, nici lemnul. între mine și flacără o plapumă rece de aer ca un strat atmosferic impenetrabil. flacăra o scot în afară, ținând-o în mâini. mă uit la ea ca la o prună și-o sting cu plesnitură de palme. coaja de lămâie mi-o întind peste piele, fac din ea sac de dormit. marea se comprimă-ntr-o ceașcă. clocotesc. zorii sunt frișcă. bem ceai englezesc. în pereții aburiți ai ceștii văd copaci plați, bidimensionali, și un strigăt care-a fost întrerupt pe nedrept, când numai avea să înceapă, ca un copil care de-abia a descoperit minunăția mersului de unul singur și nimerește-n viteza furioasă a unei triciclete ce-l lasă paralizat.

sunt iarăși în nori și mă uit în jos, apoi mă uit dintr-o parte la mine. corpul meu s-a făcut prea ușor ca să se țină. trag de aer cu ambele mâini să m-apropii. sfoara devine reală. în ea stau toate certitudinile pe care le-am avut pe nedrept. moartea e nodul din care pornesc și-nspre care mă duc.

în moarte e negru. cafeaua. întunericul depărtat de orașe. interiorul organelor mele. cerneala cu care s-a scris prima dată. debutul. pământul ce înconjoară sicriul. irisul. o planetă care stă-n rând după viață.