câteodată casc la gândul că o să scriu iar vreun vers nereușit,
mi-am lăsat fața pe noptieră, noaptea trecută
mi-am suflat vreo câteva fumuri pe oglindă, câteva fire albe în cap,
mâine mă duc în parcul botanic să fur flori
că doar e primăvară, ce naiba.
să cred că pot fotografia băncile de pe bega,
este ca o linie de început de cursă,
mă pregătesc să văd îndrăgostiții cum se țin de mână, când ăla cu pistolu'
strigă
"pe loc soldat!" da... ce să spun, fugiți voi, noroc.

azi sunt așa cum se formează florile puse la presat,
mama avea un caiet plin de ele,
îmi era frică să îl deschid, atât părea de important și totuși acu săracu
e pe dulap plin de praf. îmi amintesc insectarul dintr-a șasea,
profesorii oricum s-au dus dracu, care pe unde,
eu vâslesc prin vene, mă dau drept râu cu spume.

am așteptat să se facă liniște, apoi m-am rugat la o icoană
cu Hristos
pe care oricum nu o înțelegeam,
la dracu și cu amintirile că oricum nu mai sunt ale mele,
trist să cred
că sunt singurele pribege, la sfârșit va trebui să-mi pun un titlu,
mi se mișcă patul în spate,
câteodată blocul ăsta are spasme.

în parc felinarele luminau mâinile pereche,
eu stăteam sub copac,
le priveam cu un zâmbet abia schițat în colțul gurii
pentru că, da, am colțuri în care ațipesc deodată cu spidermanii,
și capul mi se ridica spre cer,
"hai ca vine în noaptea asta", mama venea acasă, eu scriam
la lumina de pe scară, prima noapte... de atunci prostii.

deci noaptea are stele și lună
doar prin muștele de la bec,
licuricii nu au acces direct pe aici, tind să cred le dau șpagă
vara viitoare.

în parc felinarele luminau mâinile pereche,
eu așteptam moartea
schițând un "și eu te iubesc" la un "te iubesc" inventat.

și zâmbeam.
nu am mai zâmbit de mult,
ar putea să dureze până la următorul vers.