Poate fi omul mai singur de-atât,
când nimeni n-ar fi în stare să-l înțeteagă?
Sau e un semn de nebunie
începută doar din simplul fapt că viața lui e deosebită?
De ce e-atât de greu să ne înțelegem semenii?
Este pentru că nu acordăm destul timp pentru ei?
Sau pentru că suntem poate prea egioști
și vrem să câștigăm timp doar pentru noi,
pentru a ne contempla în viața mizerabilă pe care o avem?
Dacă nu ne place cum trăim, viața,
de ce nu încercăm să o schimbăm?
De ce ne lăsăm să ne ducă vântul unde vrea el?
De ce nu încercăm să îl folosim în favoarea noastră?
Așa cum făceau vechii marinari care, cu ajutorul pânzelor
navigau în direcția în care doreau.
De ce nu ne creăm și noi vele pentru a naviga prin viață?
Să putem controla unde ne duce aceasta.
Să nu ne mai trezim intr-un loc necunoscut
pe care viața ni l-a pus la cale,
fără a fi sigură că am fi în staresă ieșim din acea încercare.
Noi, barbații, putem să asemănăm viața cu o femeie.
Ne atrage cu frumusețea ei, ne invârte,
ne imbată cu jocurile ei,
iar apoi ne lasă să ne descurcăm singuri, amețiți din cauza jocurilor.
Dacă am putea lupta împotriva curenților vieții mai usor
nu am mai vedea pacienți la clinica de psihiatrie.
Nici așa nu e bine, ar spune medicii.
Le-am lua pâinea din mână, ar deveni, probabil, proprii lor pacienți.
Poate s-ar descurca și așa, sau de ce să nu se reprofileze
dacă nu le convine că nu mai au pacienți.
Toate acestea sunt fără niciun rost.
Pentru că, deși lumea nu recunoaște,
viața este simplă, uneori prea simplă, iar noi o complicăm.
Cum putem cere ca viața să nu ne mai arunce în mijlocul tornadei,
când noi, da, noi, creăm acea tornadă prin deciziile noastre
menite să ne complice nemaipomenit viața.
Dacă ar fi viața mai simplă, ar fi plictisitoare.
Of, nici așa nu e bine. De ce nu există o formă a vieții care să ne placă?
Sau există? Poate e o stare intermediară între viața plicticoasă și viața tumultuoasă.
Așa. Am ajuns unde am rămas. Nu putem să controlăm întru totul viața.
Și printr-un exces de zel am putea să ne creăm în viață o furtună
sau invers, să cădem în plictis de frică să nu ne complicăm prea tare viața.
Prin urmare, ne putem controla viața, nu în totalitate,
dar merită să încercăm.