Despre muzică, nu știu să scriu. Nici să vorbesc. Așa cum nu poți scrie și nici vorbi, convingător, despre dragoste. Iubirea o simți sau n-o simți. O transmiți sau n-o transmiți. Toate bibliotecile omenirii, cu multitudinea de pagini despre iubire (unele de-a dreptul superbe, adevărate capodopere) nu valorează cât o singură privire de la cel drag și nu pot transmite cu aceeași intensitate fiorul pe care-l simți la simpla atingere a unei mâini. Așa mi se pare că e și cu muzica. Muzica se ascultă, se trăiește. Ca și dragostea.
Simpatica și inimoasa Directoare a Centrului Cultural „Ionel Perlea”, doamna Doina Roșca, m-a rugat să scriu despre recent încheiatul Festival de lieduri „Ionel Perlea”. Cumva „mai altfel”. Zice: „Cronica o fac eu, cu evenimente, cu participare, cu fotografii și tot ce trebuie. Dar tu să scrii ceva în felul tău, că tare-mi place!” Poți să refuzi o astfel de invitație? Vorba unui autor: „Ce drag îmi este/ cel care mă laudă - / știu că-i obiectiv” (Jules Cohn Botea, autor de haiku și senryu). Așa că îi voi lăsa ei partea „tehnică”, eu înșirând aici doar... simple gânduri. Ceva mai... altfel.
Vineri. Îmi cășună că sunt singurul neinițiat din sală. Nu contează, important e să-mi placă. Lume destul de puțină, parcă rătăcită în alt timp. Recunosc două chipuri pe care le știu de la Biserică: o tânără (foarte tânără, probabil elevă de liceu) și o doamnă în vârstă. Nu ne cunoaștem (nu știm una despre cealaltă cine suntem, cum ne numim), dar ne recunoaștem. Și ne zâmbim. Îmi zornăie-n minte: „Singurătatea în trei ipostaze”. Pe doamna în vârstă o înțeleg. Chiar și pe mine mă înțeleg până la un punct. Pe aia mică, în schimb, îmi vine s-o iau la palme. Ce cauți tu, singură, la festival? Apoi îmi dau seama că sunt absurdă. Cu cine să fi venit? Colegii de vârsta ei se duc prin baruri și discoteci. Brusc, mă-ntristez, întrebându-mă dacă nu cumva există oameni predestinați singurătății. Mă detașez de gânduri și las muzica să mă învăluie. O lacrimă se furișează pe la colțul ochiului.
Concurenții sunt superbi. Atâta frumusețe, atât talent, atâta distincție, eleganță și bun gust adunate laolaltă! Dublate, presupun, de multă muncă și seriozitate. Ascultându-i și privindu-i, mă întreb câți dintre ei vor ajunge, în această lume pragmatică și cu un sistem de valori răsturnat, să nu regrete niciodată că au apucat acest drum. Mai merită arta atâtea sacrificii? Văzându-le sclipirile din priviri, îmi răspund că da, merită.
Sâmbătă. La Mănăstire, Concert de muzică sacră, susținut de Corala „Sfântul Mare Mucenic Mina” a Protoieriei Slobozia, condusă de Părintele Dirijor Pc Pr Cătălin Stanciu, înființată din inițiativa Părintelui Protoiereu al Sloboziei, Pc Pr Dumitru Drăghici, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor. Cântată de Preoți, muzica sacră pare și mai... sacră. Ascultându-i (nu pentru prima oară), mă răscolește un gând: dacă, într-o zi, Dumnezeu ar decreta „Neisprăviților, de mâine nu mai aveți dreptul decât la o singură artă!”, dar, în marea Lui bunătate, ne-ar da dreptul să ne alegem, fiecare, singura artă la care să putem avea acces, eu aș alege, fără să stau pe gânduri, muzica. Corala Protoieriei, prin prestația de înaltă clasă, a convins personalitățile prezente, în asemenea măsură încât, de la anul, Festivalul va avea două zile în plus, dedicate muzicii sacre. Felicitări Președintelui Festivalului, prof. dr. Grigore Constantinescu, care a făcut propunerea, și domnului Silvian Ciupercă, Președintele Consiliului Județean, care a acceptat-o pe loc. Dar mai ales preoților și teologilor interpreți!
Concertul a avut și două invitate speciale: mezzo-soprana Ana Rusu și soprana Bianca Manoleanu, care au încântat audiența. Dintre toate personalitățile muzicale de certă valoare prezente la Festival, Ana Rusu mi s-a lipit de suflet, nu doar pentru vocea sa, cât mai ales prin prezența încântătoare. Zâmbea aproape tot timpul, chiar și mie mi-a zâmbit de câteva ori, așa, fără motiv, de parcă ne știam de când lumea. Ce mult admir la un om, atunci când, odată ajuns „mare”, știe să se aplece către cel mic. Cu simplitate și chiar cu... căldură. De fapt, se pare că adevărata unitate de măsură a măreției este aceasta, iar nu aerele, fumurile și alte chestii expirate de care-i plină lumea. Îmi vine în minte o poveste, pare-se adevărată, despre un general din al II-lea război mondial (ce păcat că nu i-am reținut numele!). Se spune că, într-o noapte întunecată, generalul în cauză nimerise în tranșee, printre soldați. La un moment dat, acesta își aprinde o țigară. Soldatul de alături, crezând că vorbește cu unul ca el, i se adresează răstit: „Stinge, dobitocule, țigara, că ne reperează ăștia și ne omoară pe toți!” Generalul, dându-și seama de greșeala de începător pe care o făcuse și de faptul că soldatul avea dreptate, a stins imediat țigara, cerându-și scuze, și și-a continuat conversația cu acesta. Când, la lumina dimineții, soldatul i-a văzut însemnele de pe epoleți, dându-și seama cui s-a adresat atât de necuviincios, a început să transpire, să schimbe culorile mai ceva ca semaforul și să bâiguie scuze, cu vocea tremurând. La care generalul i-a zâmbit, l-a bătut prietenește pe spate și i s-a adresat: „Tinere, mulțumește Lui Dumnezeu că n-am fost caporal!”
După concertul de la Mănăstire, Festivalul a continuat la Centrul Cultural. În pauză, am întâlnit-o pe Doinița. Mă gândesc ce greu trebuie să fie să ai „în cârcă” un astfel de eveniment. M-aș fi oferit s-o ajut, dar nu prea știam cu ce, „competențele” mele nefiind, presupun, la înălțimea momentului. Totuși, măcar ceva muncă necalificată tot aș fi putut presta. Parcă ghicindu-mi gândul, ne roagă, pe mine și pe Șerban Codrin să oferim noi florile celor care urma să susțină recitalurile. Am acceptat, bucuroasă că mă puteam face utilă, măcar astfel. Am convenit cu Șerban să ofere el flori doamnelor, iar eu domnilor. Iar în cazul în care cuplul de interpreți sunt fie doi domni, fie două doamne, să ofere el la solist(ă), iar eu la pianist(ă), ca să nu ne trezim călcându-ne pe picioare. Nu că ne-ar displăcea să ne faultăm din când în când, dar nu era nici locul, nici momentul. Zis și făcut. Sau mai mult zis, decât făcut. Căci, la momentul încheierii primului recital, Șerban nu voia deloc să mă creadă că s-a terminat, că urmează aplauzele și... florile. I-am făcut vânt către măsuța cu buchete, dar cum se mișca neconvins, cu încetinitorul, iar aplauzele erau pe sfârșite și interpreții gata să-și ia tălpășița, l-am depășit, neregulamentar, pe partea dreaptă, am înhățat un buchet de flori, l-am așteptat ce l-am așteptat, să meargă el întâi, la solistă, care, la rândul ei, îl așteptase ce-l așteptase dar, văzând că nu-i rost de nicio bălărie, întrucât momentul devenise jenant, s-a retras în culise. În timpul acesta, ne-am intersectat drumurile, iar eu, în loc să mă orientez să-i dau ei florile (ași! La mine, în fișa postului, atât scria: pianist), apoi să văd eu ce-oi face cu pianistul, îi zâmbesc, ca toanta, ridicând din umeri (Asta e, madamme, n-ați avut noroc azi la flori! Încercați la Loto!), îmi aștept pianistul să-și adune partiturile, apoi îi trântesc cu năduf florile-n brațe. Bine că nu i le-am dat în cap! Am plecat nervoasă și cu groază să mă uit în urmă, să văd ce se mai întâmplă. Doar pe la o vreme, când am îndrăznit să ridic privirea, am văzut solista revenită la aplauze și cu flori în brațe. Când Șerban a revenit la loc, i-am servit niște „înalte” ce depășeau limita de decibeli admisă, amenințându-l că nu mai dau florile cu el, dacă ne mai facem, astfel, de râs. Amenințare ce a avut efectul scontat, întrucât, în cele din urmă, Șerban s-a dovedit un „băiat de flori” exemplar. Ba încă, a doua zi, a împărțit singur la zâmbete și la flori, cu o dexteritate de invidiat, la toți interpreții. N-am văzut decât vreo doi plecând cu brațele goale. (Glumesc!). După ce m-am enervat, am trăznit și tunat, mi-a venit să râd, gândindu-mă că nu m-am schimbat prea mult față de fetița din clasa I care interpreta rolul Albei-ca-Zăpada. Atât am plâns și m-am jelit că nu vreau să fie Nicușor prințul (nu știu ce nu-mi convenea la el, mi se părea că nu interpretează bine), că draga mea doamnă învățătoare, în loc să-mi tragă două după ceafă, a schimbat distribuția, punându-l pe Nicușor în rolul vânătorului și aducându-mi prinț pe „alesul” meu. Eh, te pui cu primadonele! Acum, la festival, o scăpasem din ochi pe Doinița, altfel cred că aș fi revendicat imperativ alt... florar.
Duminică. Gala Laureaților. M-am bucurat enorm să aflu, văzând clasamentul, că, deși neștiutoare în ale muzicii, preferințele mele picaseră foarte aproape de cele ale juriului. Asta m-a ridicat în ochii mei. În curând, o să mă cred privighetoare.
Festivalul s-a încheiat într-o notă veselă, cu un lied prezentat în premieră, pe muzica lui Theodor Grigoriu și versurile... unui zugrav de biserici. Nu-i nicio glumă, chiar așa se și numește, „Poemul unui zugrav de biserici”. Sărmanul, la vremea când scria o listă justificativă de cheltuieli, numai la poezie nu s-a gândit! Și totuși, e mai mult decât poezie, e... comedie! Iată povestea: În 1831, zugravul Marin Todosie a refăcut pictura Bisericii „Sf. Mina” din Craiova. Pentru a-și justifica cheltuielile și plata cuvenită, el a prezentat lista lucrărilor executate. Lista are 14 puncte, voi spicui aici doar câteva, cu mențiunea că toate sunt la fel de... mortale. Iată ce scrie zugravul Marin Todosie, în încercarea de a fi cât mai convingător cu „gardienii” de la contabilitate: „Am pus coadă nouă cocoșului lui Sf. Petru și i-am îndreptat coada. Am legat pe cruce pe tâlharul din dreapta și i-am pus un deget nou. Am pus o aripă Arhanghelului Gavriil. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa și i-am pus roșu pe obraz. Am reînnoit cerul, am adăugat două stele și am curățat luna. Am reparat haina Sf. Anton și i-am pus doi nasturi la antireu. Am smolit corabia lui Noe și i-am pus un petic la fund” (cui, corabiei, sau lui Noe?)
Eu, în schimb, cum nu mă pricep să pun nici cozi, nici degete, nici aripi, nici petice la fund, am pus punct aici, nu înainte de a felicita organizatorii, truditorii și susținătorii acestui festival, precum și pe toți participanții, mulțumindu-le pentru trei zile în care parcă m-am aflat mai aproape de cer decât de pământ.
În rest, despre muzică, să tăcem... Sau, vorba lui Hamlet, „Restul e tăcere”.

Slobozia, 13 mai 2011
(Publicat în revista „Helis”, mai 2011)