agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2233 .



Eliberarea (I)
personale [ ]
congratulation

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Stefan Doru Dancus ]

2011-07-13  |     | 



Pagina zero
Ceea ce ții în mână nu este doar o bucată de hârtie tipărită. Te-ai dezobișnuit să fii om, ai cedat în fața trupului tău malformat de arginții lumii acesteia care, după ce au fost folosiți pentru a-L vinde pe Isus, fac obiectul celei mai murdare tranzacții contemporane: trupul pentru suflet și viceversa. Ai ajuns în punctul în care valorile unanim acceptate sunt tot mai greu de atins dar, încăpățânat, alergi în continuare după ele, când mai nimerit ar fi să te întorci înapoi, să faci primul pas către cele adevărate.
Pentru tine, ființă dezorientată, au fost ordonate cuvintele lucrării de față, pentru tine, ființă împărțită între derizoriul banilor și bisericilor: nu vei căpăta mântuirea de la nici una din aceste entități care și-au asumat, trufașe, salvarea omenirii.
Ceea ce ții acum în mână nu este literatură, filosofie, eseu ori ficțiune – ci o metodă de tratament a ochilor obturați și urechilor surde.
Ai devenit insensibil la apelurile tot mai disperate ale omului din tine: aceste pagini sunt menite să-ți zguduie întreaga încrengătură de principii după care ți-ai dus viața până acum, să te trezească din somnul opac în care te-au înfășurat cei 2000 de ani de nereușite. Citește: vei alege singur de partea cui vei trece, deoarece pe muchie de cuțit nu mai e timp și nu mai e permis să stai.
Ștefan Doru Dăncuș
15 septembrie 2002

Partea I
Condamnați să fim ca El
1. Unde începe și când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greșeală a celui care, neputând face față responsabilității de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie și a găsit și instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici și mai ales pentru ca acuzațiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer și rezolvarea jalnicei prestații a societății de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendințelor umane. Și chiar dacă aș face-o, cine îmi garantează că “rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagrații mondiale?
Desigur, dețin structura unei alte “rezolvări”, altfel nu mi-aș permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele din această carte. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi niște descreierați charismatici cu pretenții de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi.
În replică, diverse personalități ale momentului mă vor acuza de impertinență; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când știi că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporți cu mănuși, or eu tocmai asta vreau să se înțeleagă. Ca o ultimă remarcă, îmi previn cititorii asupra faptului că scrierea de față nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observații ci și ca depozitara unor soluții viabile pentru nelămuririle viitorului, deși acestea sunt în totală contradicție cu “mersul lumii”.
2. Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează sârguincioase asupra condiției mele de permanent infractor. Despre frumusețea acestui statut au vorbit extaziați toți marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiției omenești care a devenit un fel de punct culminant al civilizației. Nu poți face un pas fără a fi împroșcat cu noroiul unei legi, nu poți bea o gură de apă fără a fi sancționat de nu știu ce instituție care distribuie apa, nu poți lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotația lor care aduce atingere nu știu căror interese generale. Orice acțiune normală comportă un risc pe care nu și-l mai asumă aproape nimeni. Pușcăriile sunt pline ochi de nevinovați dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenția și nu mai este luat drept eveniment periculos pentru “libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanității, în plină re-formare a individualității ce trebuie cu orice preț nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluțiile rezonabile în ceea ce privește “bunul mers al societății”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează și nu mai are nimeni chef să-și pună problema asta.
Au fost stinse în fașă toate firavele răzvrătiri, “soluțiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate țările pământului, sclavia și traficul legal cu înșelăciunea au devenit o obișnuință. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiției. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reușit incredibila performanță de a cumpăra judecătorii și “făcătorii de legislații în vigoare”? Și cu ce preț? Nu mai e mult până când “sistemul” (o noțiune invizibilă) va îngenunchia definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale “sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgați la grămadă în crematoriu, incinerați pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecați corect.
3. Evident, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Orice dovadă aș aduce în sprijinul “prezumției de nevinovăție”, ar fi luată drept o încercare de-a înșela vigilența “Onoratei Curți” care poate să mă acuze astfel și de “inducerea în eroare a autorităților”. Ești vinovat din start, pur și simplu – procesele sunt numai expresia popular-necesară a circului de care lumea are nevoie: ziare, televiziuni, internet.
Suntem intoxicați metodic și iremediabil cu filme și produse mass media în care Răul este reprezentat de o organizație ocultă sau de un serviciu secret scăpat de sub control împotriva cărora luptă alte organizații – acestea reprezentând Binele cel nemuritor și care întotdeauna învinge. Obișnuința creează dependență iar dependența funcționează cu de la sine resurse. “Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui, poate fi folosit împotriva ta”. Superb, nu? Justiția a devenit, din armă a lui Dumnezeu – o unealtă a diavolului. Uneori mai cad niște capete dar asta nu afectează și nu impacientează pe nimeni: justiția năpârlește uneori, își părăsește vechea piele pentru a-și împlini destinul de dictator mondial: unul din profeții mincinoși are cuvântul!
Să revenim. Caracatița justițiară nu este doar un termen ambiguu, materializat prin decizii executate asupra omului, nu! Ea duhnește atât de tare încât unii, mai slabi de înger, se sinucid înainte de-a ajunge în fața arogantelor bărbi judecătorești și a trăpașilor lor denumiți, îndeobște, avocați. Acest animal supraponderal este omniprezent, nu-l poți ocoli la nesfârșit, nu te poți ascunde în gaură de șarpe, n-ai nici o șansă. Climatul violent în care trăim astăzi nu este altceva decât programul după care justiția își face mendrele. Credulă, omenirea s-a încadrat în el: oricui îi sare muștarul din te miri ce, își dă în judecată aproapele.
De aceea, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Există atâtea legi încât orice necunoscut mă poate târî la tribunal pentru încălcarea a cel puțin o duzină (dintre care jumătate nu-i convin nici măcar lui).
4. Să acordăm, așadar, puțină atenție acestui fenomen care a făcut din om un cățel dispus să dea din coadă la orice foșnet al libertății.
Nu este prima dată când spun că legea provoacă infracțiunea. În acest sens e nimerit să ne reamintim starea inițială a omului, cea din Eden, starea în care avea de respectat o singură lege (cea referitoare la interdicția de-a mânca din pomul oprit). Fără nici un dubiu, trăim cele mai cumplite momente ce ne-au fost date: mărul primordial a fost necopt, altfel Dumnezeu nu ni l-ar fi interzis, ni l-ar fi dat în mod sigur copt, pentru că orice părinte bun satisface capriciile copiilor săi. Gustându-l înainte de-a se pârgui, am înțeles doar întrebările: răspunsurile le căutăm și azi. Avem tendința subconștientă de hegemonie asupra Universului dar, cunoscând doar întrebările, am luat-o după mirosul lor, ne-am asfaltat cu hotărâre autostrada ce duce la desființare. “Evoluția” asta este o cacialma, un surogat, praf halucinogen aruncat în propriii ochi și ceea ce este mai înfricoșător, depindem de ea și de avantajele iluzorii obținute până acum.
E de înțeles faptul că, abia creați, Adam și Eva erau niște copii ușor de manipulat, deși pe acest considerent eu nu-i absolv de greșeală. Cum să respecte odraslele noastre, astăzi, sutele de legi? De acolo se trage tendința copiilor de-a fi cât mai repede “oameni mari”. Și Adam și Eva n-au avut răbdare pentru a se maturiza. În dorința lor de-a fi odată “mari” și neavând la cine se raporta – au vrut să fie dumnezei. În mod inexplicabil pentru bietele noastre resorturi cerebrale, Dumnezeu nu i-a executat imediat ci, după muștruluiala de rigoare, le-a îndeplinit visul și le-a dat în stăpânire pământul.
Dar să fii Dumnezeu nu este un lucru ușor: incapacitatea celor doi de-a formula legi coerente a dus la uciderea lui Abel iar asta evidențiază neputința de a-și confirma condiția acordată. De la acel eveniment, delictele s-au înmulțit cu o viteză amețitoare și, spre deliciul diavolului, omenirea a început să agonizeze sufocată de haos și debandadă.
De data asta, în mod oarecum explicabil (nici un Creator lucid nu-și distruge opera), Dumnezeu elaborează zece legi stabile (Cele Zece Porunci) care acopereau toată aria infracțiunilor existente atunci și face din Moise transportorul și exprimarea lor semantică. Această milă exemplară (relația părinte-copil în care părintele își pedepsește progenitura pentru greșeală dar se întoarce cu dragoste la ea, cunoscând firava viziune a acesteia asupra realității) a funcționat o vreme.
Ambiția omului este, însă, o mare și imprevizibilă necunoscută și n-a durat prea mult până când și-a reactivat-o. Nenorocire! Ca să te poți lua la trântă cu diavolul trebuie să fii cel puțin la fel de pregătit ca el iar omenirea era departe de-a fi ajuns atât de performantă. Adolescența în care hormonii i-au luat-o razna, neatenția și lăsatul de azi pe mâine a permis necuratului să revină la vechea ocupație. Curând, un nou dezastru a intrat triumfal în istoria omenirii: propria justiție. Imitația aceasta ridicolă a diversificat fărădelegile și a lovit permanent în palidele încercări de promovare a unui comportament echilibrat.
Compasiunea și înțelegerea lui Dumnezeu, de care vechii înțelepți au vorbit în cuvinte atât de calde și senine sunt cu adevărat niște miracole, altfel nu și-ar fi trimis Fiul să explice lumii, prin exemplul propriu, felul în care Cele Zece Porunci pot fi puse în practică. În principal, rostul lui Isus în istoria omenirii a fost practicarea iubirii, a celebrului “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, deși El dă soluții implacabile, de o acuratețe uluitoare, și noilor delicte apărute. Acestor soluții riguroase și imposibil de contestat, omenirea a crezut de cuviință că trebuie să opună proaspătul sistem juridic, aprobat deja de diavol și admis de omenire ca unitate de măsură supremă.
Dar Isus făcea praf și pulbere arealul comod al legilor în care se zbenguiau oamenii, așa că a fost ucis. El trebuia să fie și să rămână exemplul care să legitimeze nou apăruta justiție: “Cine nu intră în legalitatea mea, ca El va păți” a fost, pe scurt, mesajul diavolului.
În mod sigur, condamnarea pe nedrept la moarte a copilului ar trezi durere și mânie în orice părinte, altfel Dumnezeu, care este bun prin excelență, n-ar fi astăzi atât de radical, atât de decis în “alegerea grâului de neghină” și n-ar fi permis, în marea Lui îngăduință, să ne fie cunoscut viitorul: ni s-a oferit Apocalipsa biblică preventiv, ca o avertizare că acolo vom ajunge dacă ne vom ignora originea divină. Ca un corolar al celor spuse mai înainte afirm că, în cazul în care creația ajunge la concluzia că ar fi bine să-și distrugă creatorul, replica acestuia trebuie să fie drastică și lipsită de orice clemență.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!