mi-e frică niarne de-ncolăcirea șerpilor
îmbrățișarea lor rece îmi albește și mai mult oasele
apoi îmi sleiește vlaga puțin câte puțin
până rămân doar un obstacol numai dacă aș păși
peste capetele lor ca inițiații în lucrurile sfinte
aș putea să le aflu nefericirea le-aș înțelege
poate mai bine urgisia iar târâișul printre
bulgării pământului mi-ar trezi poate compasiune
desigur știu că nu-și pot schimba fiirea ascunsă adânc
în mărul discordiei și al păcatului dar și noi oamenii
avem aceeași viclenie încolăcindu-ne cu ea pe
trup ca și cum am îmbrățișa moaștele unor sfinți încercăm
să abatem ordinea divină lamentându-ne în fața
lui dumnezeu că ne este prea grea crucea din spinare
avem un permanent neastâmpăr pe care-l ținem
închis într-un sloi din pieptul nostru uneori
când mantaua ne acoperă umerii topește o măzăriche
de gheață atunci suntem mânați de îndemnuri ceva
mai blânde păcatul însă rămâne stavila ruptă
din mărul discordiei iată niarne în umilința mea
de om mă chinuie-ndoiala teama aceasta
ar putea să-mi întoarcă fața de la cumințenia cerească
și tot ce este eres să judec cu stângăcie nu am curajul
să-mi hulesc sinele poate când trupul s-o întoarce
înapoi îmbrăcându-și haina din lut și-o lepăda
mai înainte și această teamă


14 noiembrie 2011