și cum stăteam eu cu berea brună în față, la una dintre terasele de lângă Teatrul de Comedie bucureștean, relecturând din Note și contranote a lui Ionesco și făcând însemnări în creion pe agendă, cum așteptam eu sosirea oamenilor cu biletele și doar frigul sosea, valuri-valuri și, voiam-nu voiam, dădea mâna cu mine (nu i-am reținut numele, dar sunt convinsă că nici el pe al meu), mi-am dat seama că în cuvântul "absurd" stă cuminte cuvântul "surd", că stătea acolo de când lumea și cuvântul și eu nu-l remarcasem, trecusem pe lângă el fără să-l aud, fără să-i întind mâna sau măcar un covrig. sărăcuțul, mi-am zis, îngrijorată în egală măsură de faptul că nu-mi mai mergea bricheta și țigări mai aveam și aș mai fi fumat.

sărăcuțul, mi-am zis, așa o fi când bați apa-n piuă pe un cuvânt, așa cum se face în cazul lui "absurd", mai ales când se vorbește/scrie despre teatrul lui Ionesco, așa o fi, nu-i mai vezi capul, membrele, trunchiul, sunt înghițite de-ntreg. iar dacă-ncerci să-l descompui, cine știe ce sânge-o să curgă.

cine știe unde aș fi ajuns cu asta și cum. cert este că a sosit, în sfârșit, omul cu biletele și a trebuit să nu mă mai gândesc la "surd" din "absurd". s-ar fi suprapus cu frumoasa activitate (și nu-s ironică acum, doar sinceră, adică mi-a venit stereotipul în cap, de ce să-l alung, să caut vreo expresie echivalentă ca sens, dar mai interesantă ca formulare?) de a urmări Cântăreața cheală și Lecția, în regia lui Victor Ioan Frunză. citisem multe despre acest regizor, iar curiozitatea făcea de mult gălăgie în mine.

o gălăgie pe care numai liniștea o poate acoperi. sau, la limită, o gălăgie mai mare.

ce am văzut pe scenă nu a ținut, însă, nici de liniște, nici de vreo gălăgie deosebită (în orice caz, cu nimic mai mare decât cea din capul meu). cu toate astea, mi-a plăcut. nu m-a zguduit, dar mi-a plăcut. și cum intenția cu care am deschis pagina de edit post nu a fost aceea de a scrie despre piesele astea, legate regizoral pe principiul 2 în 1, ci de a-i transmite cuvântului "surd" din "absurd" un salut, un reminder "nu te-am uitat", o întrebare "cum ți-e acolo, ți-e cald sau frig?", despre Cântăreața cheală și Lecția o să însemnez, ca-n agenda mea, doar următoarele:

- de apreciat faptul că proiecțiile, obsesie scenografică și regizorală la modă în teatrul, inclusiv român, al momentului, au fost folosite cu cap, adică li s-a dat sarcina de a spune ceva în cadrul întregului, și nu doar de a fi ornamentale;

- am trecut peste antipatia gratuită pe care i-o purtam actorului George Costin, pe care nici măcar nu-l văzusem vreodată live, jucând; despre antipatia asta știu doar că s-a născut în momentul în care am aflat că l-a jucat și el pe Caligula, în regia aceluiași Victor Ioan Frunză și am aflat asta într-un moment de maximă posesivitate în ce privea spectacolul Caligula de la Craiova, moment de maximă rătăcire constructivă și adâncă în efectul pe care Leoveanu, jucându-l pe Caligula, îl avusese asupră-mi. ei bine, fără să insist asupra micimii antipatiilor mele spontane și, repet, gratuite, dar accentuând că reușesc să trec peste ele cu repeziciune (de parcă s-ar milui careva de mine, cât zac acolo, fără cunoștință, pe podeaua limitelor mele și-mi trece o sticluță cu săruri pe la nas, apoi îmi întinde mâna și mă ajută să mă ridic), țin să spun că George Costin nu doar că are plămâni, la propriu și la figurat, ci, mai mult, trece scena grație sclipirilor de nebun ce i se aprind în ochi, exact când sesizează că începe să se instaleze întunericul în ceilalți (cei de pe scenă sau din fața ei). cam lungă frază pentru a spune ceva simplu, nu?

- am râs, ceea ce nu mă așteptam să mi se întâmple. credeam că eu râd cu Ionesco doar când îl citesc. o excepție am mai trăit în cazul Scaunelor puse-n scenă la Craiova, de Kincses Elemér. dar atunci n-am râs decât o dată, scurt. oricum, sunt un spectator dificil din perspectiva aspectelor de comedie (albă sau neagră) dintr-o piesă de teatru, în sensul că, preferând comicul de limbaj oricărui alt tip de comic, poa' să se strofoace bieții actori oricât, nu râd și pace dacă nu este vorba și de comic de limbaj și chiar și atunci trebuie să fie unul ironic, inteligent. e și asta o limită a mea, să spunem. să nu înțelegeți, vă rog, că minimalizez importanța capacității unui actor de a stârni râsul prin mijloace felurite, că-l reduc la un simplu vehicul al unor cuvinte scrise de autor. pentru că sunt conștientă că gura actorului e cea care poate sufoca sau, dimpotrivă, ajuta să respire, comicul de limbaj al textului. în speranța că m-am făcut înțeleasă, nu mai insist asupra acestui aspect. altfel, risc să deschid o discuție prea amplă în raport cu intenția pe care am avut-o când m-am pus la tastat;

- mă așteptam ca decorul să fie mai amplu, cumva greoi, ca un animal mare, bazându-mă pe lecturile mele despre alegerile doamnei Grand, colaboratoare permanentă și parteneră de viață a domnului Frunză. da, ați citit bine, chiar și la piese de Ionesco, mă așteptam la o îngroșare a vidului de sens pe care merge textul, prin supradimensionare a decorului. și poate pentru că soluția asta ar fi fost una facilă, așteptările mi-au fost înșelate. m-am bucurat de asta. îngroșarea a fost însă practicată în cazul costumelor și machiajului, cu excepția profesorului, în cazul Lecției. mi-a plăcut că personajul cel mai abrutizat a fost, prin contrast, învelit în carcasa cea mai normală, mai apropiată de convenția vestimentară de zi cu zi;

- au existat două animale, totuși. în Cântăreața cheală. inanimate. un câine bibelou și o pisică pet. punctare a artificialității pe care o luăm drept naturalețe într-o lume ce se lăfăie cu picioarele-n sus și pe care o mângâiem pe burtă, intuind, poate, că nu o putem răsturna la loc, în "poziția corectă", fiindcă nu cunoaștem care e aceasta. plus punctarea ideii că oricât am alinta un obiect, asta nu face din el un subiect, nu-i validează existența ca ființă. plus trimiterea, cel puțin așa-mi place să cred, la un anumit tip de rinocerizare. ar mai fi de spus aici. așa că mă opresc la a felicita alegerea prezenței animalului, în forma asta, în spectacol;

- cu anumite excepții, asupra cărora poate voi reveni, dacă o să decid să scriu, la propriu, despre piesa aceasta 2 în 1, dicția actorilor, esențială în cazul unui text de Ionesco, a fost bună, chiar foarte bună, în cazul unora. plus că nu s-a urlat, cum se obișnuiește, deja de prea multă vreme, în teatrul pe care eu una l-am văzut pe la noi. Costin a răcnit, da, însă cu rost. să nu-i uităm vena de pe centrul frunții, umflată și-nroșită de parcă toate crimele profesorului se adunaseră-n ea, de parcă în ea gâlgâia sângele tuturor victimelor sale. vena aia a remarcat-o și omul cu biletele, care nu e vreun împătimit al teatrului și care nu vine la spectacole cu ochiul critic setat pe "rec";

- revenind la proiecții, în cazul Lecției, proiecția de pe "tabla" din spatele celor două personaje care stau față în față la o masă, publicul văzându-le din profil, a rezolvat jumătatea cealaltă, în sensul că a oferit, pe rând, imagini frontale cu chipurile celor doi. procedeu simplu, poate de aceea cu efect garantat. pentru că astfel, publicul a putut vedea și ucigașul, și victima, "față-profil".

- momentul pantofilor aruncați pe scenă, atunci când profesorului i se reamintește (de către cine completați dvs., sigur ați citit piesa) că așa face mereu (adică...) m-a dus cu gândul, firește, la secvența din Scaunele, în care scena trebuie invadată de cât mai mult scaune. și cât mai rapid. efectul de acumulare din secvența pantofilor, gălăgia creată prin aruncarea lor, când furioasă, când detașată, mecanică, a trimis cam în aceeași zonă a sensului din secvența scaunelor din Scaunele. să dezvoltăm? fiecare s-o facă în gând (ne putem confrunta după). paralelismul ăsta al formei (sau chiar cvasi-identitatea de mijloc folosit) l-am gustat cu voluptate, considerându-l un fel de Ionesco-n oglindă;

- ritmul a fost alert, fără să alunece-n grabă, iar sugestia ruperii de timpul fizic, a intrării în timp ca dimensiune sensibilă a unor conștiințe bântuite, inconștient, de absență și lipsă, a fost constantă;

- la aplauze, publicul nu s-a ridicat în picioare, ceea ce am mai văzut întâmplându-se în București. în Craiova ar fi făcut-o. și nu neapărat în semn de "bravo, echipei care ne-a oferit toate astea cu ocazia asta i-a reușit ceva special". pentru că, la Craiova, publicul se ridică la aplauze și la spectacole proaste. spun cu tot respectul pentru public. să nu deschid însă și discuția asta, căci merită un spațiu doar al ei.

oricum, Cântăreața cheală și Lecția ar fi meritat, în seara aceea, aplauze în picioare.