Dragii mei, nostalgia amintirilor mă îndeamnă să vă împărtășesc din spiritul lor nemuritor, pentru că din ele au încolțit primele grăunțe ale înțelepciunii mele și a-ți iubi viața și calitatea ei este lucru mare.
#

Pentru mine, toate anotimpurile sunt minunate și au farmecul lor, dar iernile, iernile le așteptam din toată inima mea de copil, pentru că pe vremea aceea iernile aveau personalitate, nu glumă și apoi nu aveam mult de lucru, ca în toiul verii. Eram destul de hărnicuță pentru vârsta mea, căci tata, avea grijă să nu fac os mort, cum îmi spunea deseori dacă mă surprindea lenevind. Măturam zăpada prin curtea casei și la poartă, spălam vase, tăiam lemne pentru foc și multe alte lucruri mărunte, care bineînțeles erau verificate calitativ de tata, la sfârșitul zilei. Iar dacă nu-mi făceam treaba bine, tata foarte amabil, mă punea să mai repet încă o odată totul.
Deseori îmi spunea:
- Știu că mă descânți în gând, când te pun la treabă, copilă, dar când vei fi mare, îmi vei mulțumii, pentru că mai târziu, te vei juca cu lucrul…
De animalele de casă, scăpam repede. Le dădeam de mâncare, curățam cotețele câteodată, le mângâiam sau le certam, cum mă certau și pe mine părinții, când meritam și mă simțeam foarte bine când auzeam vecinii spunându-i tatii:
- ce fată de treabă,ai, Costică…
Cu învățatul nu mă omoram prea tare, pentru că voiam să am cât mai mult timp de joacă. Iarna, dragii mei, strada mea avea atâta suflet și era atât de zgomotoasă din cauza gurilor noastre sparte, ale copiilor, că bieții părinți abia se puteau odihni, când lucrau în schimbul trei. Strada fiind în pantă, era numai bună de săniuș, lucrul care atrăgea copii de pe toate străzile din jur și apoi ține-te frate, nu mai încăpea nimeni de noi. Mașini nu erau pe stradă, căruțe la fel și tot drumul în lung și în lat era al nostru al copiilor, ca să ne zbenguim cum vrem și cât vrem. Abia ne băgau părinții în casă, în serile târzii. Iernile erau lungi și geroase, nopțile negre ca smoala, iar când cerul era senin, așa de clar și de mari se vedeau stelele, că nu mă saturam să le culeg cu privirea, ca pe niște flori din grădină. Priveam nesățios enigmaticele licăriri și apoi tăbăram cu o ploaie de întrebări puse părinților, de nu știau ce să-mi mai răspundă. Zilele și nopțile geroase scârțâiau sub picioare copiilor la joacă, nările ni se lipeau de frig, dar nu ne înduram să intrăm în casă. Pe străzi mirosea a foc de lemne sau a cocături și toate acestea pe mine mă fermecau la nebunie. Îmi aduc aminte, că nu era geam fără flori de gheață, greu de imitat într-un desen sau casă fără brâu de țurțuri lungi atârnați la streșini, ca niște franjuri de ornament sau naiuri uriașe.
Câți țurțuri, am mâncat de sete și de foame numai să nu trebuiască să intru în casă, de teamă că nu mă mai lăsau părinții afară. Iar când mergeam acasă, după o joacă fără nesaț, eram înghețată sloi. De fiecare dată plângeam de durere că-mi erau degerate mâinile și picioarele de frig. Atunci, după o ceartă scurtă, mama mă trimetea să stau la gura sobei să mă încălzesc.
Îmi amintesc și parcă văd cum ieșeau aburi din hainele mele înghețate, ca dintr-o locomotivă în pornire, iar când se dezghețau erau ude leoarcă pe mine. Dar uitam repede de durere și de muștruluială și a doua zi, iar o luam de la capăt. Dacă mă trimite-au părinții seara, după un braț, două de lemne, ca să întreținem focul aprins toată noaptea, fugeam repede în stradă, în păpucii de casă, făceam câteva ture cu sania, mă dădeam pe gheață de câteva ori și apoi duceam lemnele în casă.
- Unde supărarea ai stat atâta ? Mă întreba tata furios.
- Sau ai adus lemnele direct din pădure ?
- Tu nici acum nu știi, ticule… ?
- Pe Ica dacă o trimiți undeva, uită să intre în acasă, completa mama cu o ironie dulce, ca să nu ațâțe nervii tatii. Avea dreptate, pentru că uitam repede....
Păi cum să stau eu în casă, măi fraților ? Când auzeam cum mă strigau copiii în stradă, să mă duc la săniat. Þi-ai găsit să lipsească Marte din post. Băieții mai mari, de pe stradă aveau schiuri și făceau câte o plimbare pe rând cu fiecare doritor de adrenalină. Urcau în spatele lor, pe schiuri, câte doi copii și zburam ca vântul pe drumul lucios ca sticla. Acum, nu cred că aș mai avea curaj să fac acest lucru, gândindu-mă la ce pericole m-aș expune. Dar atunci nu rezistam ispitei. Doamne, cât îmi plăcea să mă joc cu copiii. Întotdeauna aveam câte o idee năstrușnică, care să țină aprinsă flacăra jocurilor prelungite. Altădată, noi copii, legam săniile una de alta și făceam teleșanț, cum spuneam noi pe atunci și cel mai mare băiat de pe stradă îl conducea. Conducătorul teleșanțului avea obiceiul de a întreba copiii:
- Cine are curajul să stea în fața teleșanțului, să-l conducă ?
- Eu ! eu ! Strigau într-un glas copiii. Odată am strigat și eu grăbită, de frică să nu-mi ia altcineva locul…
- Ai curaj ? Da ! De ce nu ? Am răspuns eu întrebătorului.
Nu prea știam de frică, suportam orice consecință.
Și dragii, mei mă pune Mamonul, să nu zic Dracul, să mă așez pe sania din față, care era cea mai mare, uitând că sunt în păpuci de casă și în rochița cea nouă, care mi-a făcut-o mama, pentru zile mai bune și cu care am ieșit la poartă să fac parada modei ( cum făceau toate prietenele mele când aveau haine noi ) nicidecum nu mă gândeam să mă dau cu sania, dar n-am rezistat ispitei și m-am urcat în teleșanțul plin de copiii, pornind veseli din deal spre vale, ca vântul furios. Cam pe la jumătatea drumului, săniile teleșanțului sau dezechilibrat, căci drăcușorii de pe ele nu aveau astâmpăr, apoi s-au desprins pe rând fiecare, iar noi copiii am zburat de pe ele după noroc; în șanțuri, pe marginea drumului, răsturnați și izbiți de garduri, vai de noi…
Eu moțata am ajuns în gardul de sârmă înghimpată a vecinilor de peste drum de casa noastră.
Nu-mi amintesc, cum am zburat de pe sanie, dar când m-am dezmeticit și mi-am privit rochița, văzând-o spintecată, m-am apucat de plâns de toate durerile. Puteam să o pățesc rău de tot, dar se pare că destinul a fost indulgent cu mine de multe ori. Ceilalți copii care m-au auzit plângând așa de tare, au crezut că mi-am rupt vreun picior, sau vreo mână, dar eu plângeam pentru rochiță ruptă și mă gândeam la reacția mamei, atunci când o va vedea.
Dar, am suportat consecințele, bătaia ruptă din soare, cum spunea tata, care era prima pedeapsă de pe listă, mai multă treabă de făcut și cea mai aspră pedeapsă primită, era să fiu ținută în casă, când toți copiii se jucau în stradă. Erau pe atunci aproximativ patruzeci de copii, cam de aceeași vârstă, pe strada mea. Mai are rost să vă spun ce talente aveam fiecare, când ne întâlneam la joacă. În zilele mai puțin geroase toți copii făceam trambuline din mormane de zăpadă și un fel de igluri, cu mai multe intrări, apoi ne întâlneam cu toții în mijlocul lor mergând în genunchi, căci nu le construiam prea înalte, fiindcă se surpau. Printre noi erau și copii mai răutăcioși, care stricau acele labirinte în lipsa noastră și apoi se lăsa dragii mei cu câte o bătaie de bulgări de zăpadă între tabere adverse de numai părinții ne mai puteau descăiera. În alte zile, copiii mai mari ne sfătuiau cum să refacem gheața, pe care unii vecini presărau deseori cenușă și sare, ca să nu alunece, când mergeau pe trotuar. Căci vă spun drept, rar se întâmpla să treacă o iarnă și să nu își rupă vreun vecin mâinile sau picioarele. Dacă aveam norocul să fim prinși de vecinii, când aruncam apă pe gheață, era vai de noi. Luat foc, nu alta, dar asta se întâmpla rar și numai după ce odraslele lor intrau în casă, erau conștienți că și copiii lor participau la năzbâtiile noastre, doar nu făceau parte din ceata îngerilor, nici ei.
Dar noi, dracii de copii, nu ne supăram, ba mai rău îi întărâtam pe bieții oameni, care făceau spume la gură de nervi. Eram copii prostuți, nu prea cântăream ce e bine și ce e rău și făceam haz din orice lucru. Toate ca toate, dar îmi aduc aminte de o seară de iarnă comică, pentru mintea mea de atunci, pe care n-am s-o uit până mor. Să vă povestesc:
Așa cum vă spuneam mai sus, de câte ori era necesar, împrospătam gheața de pe trotuar, fără de care copiii nu începeau jocul. Aveam pârtia de săniuțe pe partea dreaptă și pe stânga a drumului, iar pârtia de schi pe mijlocul drumului cu trambuline semi înalte, pe care săreau marii schiorii ai străzii, iar noi săniam paralel cu ei. Nu găsesc cuvintele potrivite ca să redau energia pozitivă, care ne stăpânea pe toți copiii acelor vremuri.
Pe trotuarul din stânga era făcută o limbă de gheață lungă de vreo treizeci de metri sau mai mult, de care noi copiii eram foarte mândrii, după ce am terminat-o de făcut. Când ne dădeam drumul din vârful străzii pe gheață în jos și porneam unul după altul la aproximativ doi metri, vă spun că nu mai putea trece nimeni pe trotuar și atenționam disperați oamenii care urcau, să fie atenți la noi și să se păzească de ce-i mai rău…
- Hepaaa !!! hepaaa !!! urlam toți într-un glas, căci nu ne mai puteam opri nimeni din viteza luată, iar de se întâmpla să cadă unul din noi, toți ceilalți cădeau peste el și astfel se făcea un morman de copii, de haine, de nu mai știai ce e acolo. Dar eram veseli, sănătoși și râdeam unii de alții, chiar dacă ne loveam și ne pierdeam căciulile pe drum sau ne rupeam hainele. Parcă eram cu toții făcuți de o mamă, așa ne purtam, țineam și ne ajutam unii pe alții la bine și la rău. Câteodată săream cap în zăpada de pe șanțuri, ca în apă, vara și dacă ne loveam, ne doftoriceau copiii mai mari, numai să nu ne audă plângând, pe noi cei mai mici. Ne frecam cu zăpadă, ne băteam cu bulgări, ce să vă spun, într-un cuvânt eram niște copii fericiți și fără grija zilei de mâine. Într-o zi, când joaca noastră era în toi, a ieșit din curtea unui vecin bunica unui prieten de joacă, care ținea în mână o farfurie de tablă, cu iahnie de fasole boabe, fierbinte. Voia să o ducă bărbatului ei, cu care locuia la câteva case mai sus față copiii și nepoții. Când a văzut bunicuța ce se petrece în stradă și câți copii treceau zburând pe gheață prin fața ei și-a dat seama că nu poate trece printre noi și a început să țipe, să ne drăcui-e de mama focului și să ne trimită acasă pe toți. Dar și-a găsit-o cu noi, împielițații… Cine să o asculte… Biata bătrână vorbea singură, fără ca noi copii să o luăm în seamă, parcă avem normă, la turele făcute pe gheață.
- Dați-vă la o parte, prăpădiților ce sunteți…
- Nu vedeți că trebuie să trec pe trotuar și nu pot de voi împielițaților…
- Nu aveți un pic de respect, pentru cei bătrâni…
- Mi se răcește mâncarea lui moșu din cauza voastră, hirea-ți ai dracului să hiți…
Și bătrâna striga, răgușind, ca să se facă auzită din poartă, dar fără efect, căci nu avea curajul să pună piciorul pe trotuar din cauza noastră. Cred că avea săraca femeie Parkinson, că îi tremura capul de ziceai că-i pleacă de pe gât, iar mâna cu care ținea farfuria ziceai că acum, acum, răstoarnă fasolea pe jos. Era bătrână, biata bunicuță, avea peste opt zeci de ani și plimbarea ei se rezuma de la ea de acasă, până la copii ei. După ce noi copiii, ne-am mai potolit un pic, bătrânica s-a încumetat să iasă din curte în trotuar și să-și vadă de drum, oricum mâncarea cred că se răcise de mult timp. Dar ghinionul, e ghinion… Bunicuța făcuse un pas mic, doi, dar pe al treilea nu mai apucă să-l facă, căci alunecase pe gheață și se trezi în șezut cu blidul de fasole împrăștiat în poală, iar între picioarele crăcănate, avea teiul aflat la marginea trotuarului.
Dragii mei, cred că vă puteți imagina ce s-a întâmplat. Am început toți copiii să râdem de biata bunicuță, ca niște nebuni și ne trânteam în zăpadă leșinați de durerea râsului, iar în aer pluteau blestemele bătrânei, care ne crăpa timpanele urechilor. Pe poalele lungi, largi și negre erau numai boabe de fasole lipite ca niște paiete, căci înghețaseră imediat de ger, baticul negru i se sucise pe cap, de ridicat nu se putea ridica, că era prea grasă și probabil că se și lovise, iar noi ziceai că suntem scăpați din lesa nesimțirii. Vă spun drept era un tablou de toată frumusețea…
Până la urmă, tot noi împielițații, i-am dat o mână de ajutor bătrânei, ca să se ridice și să-și vadă de drum. Nu aș putea uita imaginile acestei întâmplări niciodată, așa cum nu am uitat, că rupeam câte două trei ghiozdane într-un an școlar; două iarna, că le făceam sanie și făceam economie de mers și unul în trimestrele următoare. Nu mă omoram cu învățatul, dar rupeam ghiozdane, uniforme și caiete cât alți copii în trei ani de școală. Eram un talent rar și prăpăstios pentru părinți. Dar așa îmi petreceam eu și ceilalți copii de vârsta mea acele zile minunate de iarnă.
Că nici unul din copii nu era ușă de biserică. Dumnezeu știe când mai și învățam. Comparativ cu sora mea Camelia, mai mică cu șase ani decât mine, răsfățata părinților, pe merit, eu eram un drac curat. Ea nu se juca cu mine, decât rareori, pentru că nu ne găseam numitor comun și se lăsa întotdeauna cu ceartă între noi două. Eu eram mai băiețoasă, iar ea era finuță și tare blândă.
Dar să revin la povestire; Iarna îmi plăcea foarte mult, când intram de afară în casă și era cald, părinții mei povesteau de-ale lor, la gura sobei încinsă de foc ,unde lemnele se auzeau pocnind, iar din cuptor ieșea miros de cartofi copți, mere coapte, sau mirosea a vin cu scorțișoară sau rachiu fiert cu piper, cu care se mai răsfățau părinții în serile când aveau chef și timp de povești. Mama fierbea deseori boabe de cucuruz, într-o oală mare, iar mirosul îmbietor se împrăștia în toată casa. Apoi strecura apa de pe boabe, punea zahăr peste ele și ne dădea la toți ai casei să mâncăm. Și cum veneam de afară înghețată și flămândă… Vai, Doamne ! ce mă încălzeau și mă ungeau pe suflet dulceața boabelor de aur.
Altă dată, mama făcea cocoșei sau floricele cum le spune acum, le săra bine și chema vecinii la masă și la câte un pahar de vorbă. Mâncau împreună, se omeneau cu câte un pahar de vin, iar apoi se apucau să povestească din amintirile lor de viață și râdeau cu poftă de se auzea până în stradă, iar eu eram numai ochi și urechi să nu-mi scape ceva din cele povestite. Muream de curiozitate, când vorbeau în șoaptă și nu înțelegeam ce, iar apoi râdeau cu o poftă molipsitoare uitându-se la mine, cât mă prefăceam de indiferentă...
- Dacă, ai fii tot atât de atentă la școală, ca acum, nu ar mai trebui să înveți nimic acasă, îmi spunea tata, care mă monitoriza cu privirea patetică și aspră, când întreceam măsura bunului simț. Și avea dreptate.
#
Alte amintiri frumoase de iarnă erau cele din preajma sărbătorilor de Crăciun. Când făceam cu toții ai casei curățenie generală, iar mama se apuca de făcut mâncare și prăjituri. Era concurență între vecine și mergea repede vestea pe stradă, care este mai harnică dintre femei. Iar de mama, nu mă pot plânge.
Doamne, ce-mi plăcea, când intram de afară în casă și mirosea a sarmale fierte în oală de lut, a friptură de porc și cârnaț afumat, răcituri (piftie de porc ) a supă de găină de casă, a cozonaci calzi, etc. și chiar dacă eram sătulă de mâncare, tot avea poftă să mai mănânc ceva. Trebuie să vă spun că întotdeauna cât a trăit tata, mare gospodar, la noi în curte se tăiau în pragul Crăciunului câte doi porci de aproximativ 180-200 de kg. fiecare. Iar eu abia așteptam să capăt o bucățică din codița sau urechea porcului pârlit.
Cine nu avea animale în gospodărie pe vremea aceea, era considerat om slab, adică nu era gospodar.
Așa așteptam noi ai casei Crăciunul și pe Moș Crăciun, ca pe Dumnezeu.
Îmi aduc aminte, că nu era cratiță sau farfurie să nu o ling înainte de-a fi spălată, atunci când gătea mama mâncare sau făcea prăjituri, lucru pentru care de multe ori primeam câte o lingură de lemn peste degete( care îmi amintea de cursul de gospodărie, în clasa a șasea, la care domnișoara Prodan, profesoara noastră, ne spunea să nu ne lingem degetele de mâncare, că nu este elegant și niciodată să nu mâncăm din cratiță sau fără un șervețel curat pe masă. Să avem respect pentru noi, ca pentru musafirii de seamă) Dar, să revin la amintirile de iarnă. În cea mai bună și cea mai mare cameră din casă, tata instala pomul de iarnă, care niciodată nu a lipsit de pe lista cumpărăturilor, cât a trăit el. O chema pe mama, mă chema pe mine și pe sora mea Camelia să-l ajutăm la împodobit bradul, care întotdeauna era înalt până în tavan. Eu vopseam nucile cu bronz, sora mea făcea beteală multicoloră, căci învățase la școală cum să împletească hârtia creponată, puneam agățători la bomboane, la globuri, la biscuiți și la mere, apoi împodobeam pomul, pe care aruncam ici acolo ghemotoace mici de vată, care să imite zăpada, iar la urmă, puneam lumânările, ce urmau să fie aprinse, iar eu priveam pe furiș ce avem de ciupit de pe pom, până după sărbători. Cât timp lucram la împodobitul bradului de Crăciun, toți ai casei repetam colindele pentru ziua cea mare, a nașterii Domnului Cristos.
Apoi așteptam nerăbdători pe Moș Crăciun, poveste în care am crezut cu adevărat, până am fost destul de mărișoară. Moșul ne aștepta ghemuit sub brad, în timp ce părinții mei colindau și aprindeau lumânările agățate pe crengile verzi de brad, cu miros de rășină. Moșului, eu și sora mea îi spunem poezii și colindam împreună cu părinții sau cu vecinii apropiați. Noi ai casei, trebuia să fim spălați, cu haine curate, noi, unghi tăiate, părul aranjat sau împletit frumos și abia după ce Moșul ne făcea o verificare de rutină, primeam cadoul râvnit. Credeam poate, mulți ani în Moș Crăciun, dacă nu-l prindeam pe vecinul nostru îmbrăcându-se pe ascuns în moș, căci mama avea mare putere de convingere și știa să ne de-a explicații, când eram suspicioasă, referitor la originea Moșului. Dar odată secretul dezvăluit parcă luase ceva din farmecul Crăciunului, deși ne bucuram mult de cadouri. Pe atunci înțelegeam mai puțin spiritul Crăciunului și totul se rezuma la cadourile primite de la Moș Crăciun și la mâncarea mai aleasă, decât în alte zile ale anului. La fel de mult admiram colindătorii, care umplea toată casa cu mulțimea și frumusețea colindelor lor, iar veselia Crăciunului se încingea de seara până dimineața, că la noi era de obicei ultima stație, unde se simțeau foarte bine cu toții. Părinții mei erau foarte darnici. Din casa noastră, nu pleca nici un om fără o binecuvântare sau neomenit cu ceva de-ale gurii. De Anul Nou, veneau tinerii cu plugușorul sau cu capra, de care mie îmi era tare frică, mai ales, când se apropia de mine prefăcându-se că mă mușcă, lucru care îi distra mult pe interpreți. Astfel pot spune, că zilele de la Crăciun și până la Revelion treceau foarte repede și mă întrista mult plecarea lor. Se termina vacanța de iarnă și iar trebuia să merg la școală, iar tata parcă îmi citea gândurile…Nu mă prea tragea inima către carte. Parcă și acum îl aud, zicând către mine :
- Ica, ai fost în cămară ?
- Nu tăticule…
- De ce ? am întrebat eu curioasă…
- Păi, să-ți iei o bucată de slănină mai mare…
- Ce să fac cu ea tăticule ?
- Cum ce să faci ?
- Să ungi școala cu ea, ca să o mănânce câinii, că doar nu-ți place să înveți…
Și avea dreptate…
Nu-mi amintesc, să fi învățat vreodată mai mult de o oră pe zi.
Când mi-a spus tata, că școala poate fi mâncată de câini, am căzut pe gânduri și l-am întrebat cu bucurie ascunsă.
- Tăticule, pot câinii să mănânce atâta perete ?
- Că eu nu cred așa ceva… De obicei, ce spuneau părinții, era sfânt pentru copii, dar instinctul, mă făcuse să mă îndoiesc de adevăr.
- Cum să nu, pentru tine, se poate orice…
Dar, m-am dezmeticit repede din naivitatea mea și râd și acum, amintindu-mi de trecut.
Dragii mei, așa mi-au trecut anii copilăriei, repede, ca vântul, ca gândul, cu amintiri condensate în rucsacul timpului, ca să –mi ajungă o viață.
Din timpul petrecut atunci, nu am uitat aproape nimic, amintiri cu care îmi umplu serile aducerilor aminte, alături de prieteni dragi. Pe atunci eram săraci din punct de vedere material, dar bogați cu duhul. Eu v-aș mai povesti…
Dar am alunecat pe-o ceapă
Și v-am povestea toată,
Simplă și adevărată.
Domnul s-o binecuvânteze,
Copiii să o savureze…

04–10–2004