Editura Fides anunță apariția volumului de poezii intitulat „Patria la care mă întorc”, semnat de Ionuț Caragea. Cuvântul înainte îi aparține poetului Adrian Erbiceanu, fondator și președinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar coperta a fost realizată de Vlad Turburea.

„Patria la care mă întorc” cuprinde 48 de poeme și este structurată în trei cicluri: „Rugă ultimului poem”, „Poeme pentru Nicoleta” și „Aceiași ochi albaștri de metil”.

Ionuț Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Este poet, prozator de ficțiune, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, cofondator și vicepreședinte al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru de onoare al Societății Scriitorilor din Județul Neamț și membru onorific al fundației "Maison Naaman pour la Culture", Beirut, Liban.
Ionuț Caragea este absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport, Universitatea Ovidius Constanța. A debutat în anul 2006, la Editura STEF din Iași, cu volumul de versuri „Delirium Tremens” și a publicat, până în prezent, douăzeci și patru de volume. Colaborează cu numeroase reviste de literatură, situri de poezie și citate celebre din România sau din străinătate. A fost numit „Poetul născut pe Google”, după numele volumului "M-am născut pe Google". Folosește pseudonimul ''Snowdon King'' în traduceri și în ficțiune. Publică în februarie 2012, la editura americană Wildside Press, romanul de ficțiune „Uezen”.
În perioada 2003-2011 Ionuț Caragea a trăit în Montréal, Canada, devenind cetățean canadian în 2008. A activat ca instructor sportiv și sportiv de performanță, continuîndu-și cariera de jucător de rugby începută în România. În paralel și-a descoperit vocația de scriitor și a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec și Editura ASLRQ. În calitate de director al editurii ASLRQ, realizează în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu și Dumitru Scorțanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referință din literatura diasporei. Ionuț Caragea se implică puternic în promovarea culturii românești în spațiul nord-american, fiind webmaster și promotor literar pe situl Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec și fondator al cenaclului literar Prietenii Poeziei (cenaclul ASLRQ). În februarie 2012, Ionuț Caragea se întoarce în România pentru a fi alături de tatăl său bolnav și pentru a-și reface viața personală.


Adrian Erbiceanu - Patria la care se întoarce un Poet (prefață)


Atunci când mi-am deschis calculatorul, într-o seară, cu vreo șapte ani în urmă, fără voie m-am trezit cu mâna protejându-mi ficatul: "...Vezicula biliară îmi explodează / În fabrica de spume amare, / Călăreț spațial mă pierd / În galopuri de anorexie mintală...". Durerea, alunecând ca pe un fir invizibil, mi se transfera și mie. Așa am ajuns să-l cunosc pe autorul poemului "Delirium Tremens", poem care avea să dea, ceva mai târziu, titlul volumului cu care Ionuț Caragea își începea peregrinajul în lumea literară, și așa a început o colaborare care a culminat cu fondarea Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ).
Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit și coordonat editări și lansări de cărți, am participat la festivaluri internaționale de poezie și totuși, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuț Caragea, n-aș ști ce să vă răspund. A fost și rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet și prozator, autor de aforisme, science-fiction și eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor șase ani, surprizele pe care ni le pregătește, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult așteptate.
Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere și înălțare, incertitudini și dorințe, ură și dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-și reia matca. Ca oameni - și poetul este și el un om! - destinul ne urmărește implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremități, la o înălțime amețitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se așază la vedere - cu cât mai în față, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii și contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului.
Două sunt, cu predilecție, temele majore ale transfigurărilor sale poetice și amândouă apar, inseparabil zugrăvite, în același poem: "...stau în casă și scriu despre goana acelor de ceasornic / privind vecinul cum își plimbă câinele / sau femeia pe stradă / cu aceeași fală cu aceeași dorință de control / din păcate foamea mă-ndeamnă să mușc din prezent / acest sandviș cu singurătate între două felii de timp..." ("Regii nimicurilor"). Foamea poate fi acea senzație naturală, absolut necesară supraviețuirii sau, prin transfigurare, dorința nestăvilită, cerebrală, de-a asimila necunoscutul. Knut Hamsun, în romanul "Foamea", se folosește de abstinență ca de o forță a stimulării creatoare. Cu cât o folosește mai mult, cu atât degradarea sa fizică se accelerează. Și Ionuț Caragea percepe foamea ca pe un rău necesar, un autodafe în care autorul este, în același timp, condamnatul și executorul: "...trag cu dinții de-o coajă uscată de pâine / tot ce-a mai rămas din pâinea mea / cea de toate zilele" (vol.: "Omul din cutia neagră"), dar cu o mare diferență: părții fizice nu i se mai dă aceeași importanță. Conștient, poetul o înlocuiește, subtil, cu sora sa geamănă: singurătatea: "o să-mi adun singurătatea din jur / într-o lacrimă / și am s-o plâng peste lume..." (vol. ibidem, poemul "Omul cu o singură lacrimă").
Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi și să nu mă vedeți / să mă simțiți și să nu mă prindeți..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrățișează meditația, răscolește adâncurile și așterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experiențe de viață care desfide vârsta: "...i-am spus să nu vorbească cu gura plină / să aibă răbdare să caute esența lucrurilor să guste viața / ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor / suferințelor..." ("Rugă ultimului poem").
Canalele de comunicare ale poetului sunt larg deschise către toate sursele de inspirație și redirecționate cu o neașteptată franchețe către publicul cititor. De unde, de altfel, ar fi fost posibilă apariția editorială a peste 20 de volume într-un timp istoric atât de scurt? Combinarea temelor sale majore cu înstrăinarea fizică, cu îndepărtarea dureroasă de elementul de origine, îi dă autorului capacitatea de a-și dezvălui temerile și angoasele, frustrările și speranțele, cu o înlesnire de invidiat: "Vi s-au încurcat mințile, cu tot felul de himere, / dar nu-i nimic!, mâine îmi vine în vizită o rudă întunecată - / știe, ea, un leac pentru boala ta: / cui pe cui se scoate, nu? / Și muțenia pe muțenie..." ("Protestul umbrei"). Nimic sadic, nimic lugubru, nimic șocant; doar inima sa sinceră oferită ca ofrandă cititorului!
"Din jale s-a întrupat Electra" afirma Eugene O'Neill. În cazul lui Ionuț Caragea, Electra se lăsa așteptată. Singurătatea, cu tendința ei narcisistă, părea că îi acaparează, pas cu pas, sufletul: "...orice tristețe are o consolare amară / oglinzile nu mor niciodată / își schimbă stăpânul la fiecare privire / doar eu stau ca un câine în fața unui străin / adulmecând osul..." ("Adulmecând osul"). Întrebarea se punea firesc: Până când? Momentul adevărului nu mai era departe: "...am ucis animalul din mine / îndrăznesc să scriu despre primul arbore / plantat în paradis / îmi cresc muguri / pe șira spinării" ("Muguri"). Și mugurii începeau să dea roade. Electra se afla la orizont! Cortina putea să cadă cu spectaculozitate: "...acum pot să trăiesc tăcerea singurătatea / și întunericul / fără să-mi fie frică..." ("Ar trebui să fiu fericit").
Afirmam, mai acum vreo șase ani, într-un scurt comentariu, că poezia lui Ionuț Caragea este o realitate pe care nu poți să te faci că n-o vezi; iar într-o postfață, a uneia dintre cărțile sale, că singurătatea lui este singurătatea alergătorului de cursă lungă. "O cursă cu finiș amăgitor la fiecare durere", după cum mărturisea autorul în poemul "Ah, viață..." din volumul "Absența a ceea ce suntem". De data aceasta, voind să se contrazică și să deșire, cu pieptul dezgolit, toate iluziile argonautice, alergătorul face un salt peste ocean și "aterizează" în patria sa, destăinuindu-ni-se: "patria la care mă întorc / este femeia pe care o iubesc" ("Patria la care mă întorc").
.

Poezii din volumul „Patria la care mă întorc”

Ciclul „Rugă ultimului poem”

Rugă ultimului poem

îmi citesc ultimul poem
sunt trist chiar dacă el
se va îndrăgosti de alți cititori
sau de alte poeme

(chiar nu știați că poemele
se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)

îmi citesc ultimul poem
îmi amintesc cum i-am dat suflet
cum i-am dat nume
cum l-am învățat să meargă silabă cu silabă
cum l-am învățat să râdă
când simțea numai durere
cum l-am certat și i-am tăiat din porția de cuvinte
(i-am spus să nu vorbească cu gura plină
să aibă răbdare, să caute esența lucrurilor, să guste viața
ca pe un vin vechi preschimbat din apa tuturor suferințelor)

îmi citesc ultimul poem
împreună am pus capăt
războiului de treizeci și șase de ani
cu umbrele, cu spaima, cu celălalt eu
și nici acum nu știu dacă am pierdut
dacă am învins, dacă pacea
peste tâmplele mele a nins
(victoriile se conjugă doar la timpul pierdut
ținând inima pe post de spadă și scut)

îmi citesc ultimul poem
și-l rog să le spună
și celorlalți
că exist
că alte poeme vor veni
ca o herghelie de fluturi sălbateci
cu aripile întinse peste lume
lovind din copite

îmi citesc ulti…


Regii nimicurilor

chiar și peste o sută de ani
oamenii tot își vor pierde vremea cu nimicurile lor
tot va ploua după ce-și vor spăla prețioasele vehicule
iar buruienile vor continua să crească nestingherite
în grădinile ticsite cu flori
ajung să cred că viața mea nici nu contează
stau în casă și scriu despre goana acelor de ceasornic
privind vecinul cum își plimbă câinele
sau femeia pe stradă
cu aceeași fală, cu aceeași dorință de control
din păcate foamea mă-ndeamnă să mușc din prezent
acest sandviș cu singurătate între două felii de timp
împărțit frățește cu umbra
poți trece prin viață anonim ca un râu pe sub pământ
nimeni nu va ști din ce apă își potolește setea
poți trece prin viață ca Saul pe drumul Damascului
nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat
că spiritul tău are nevoie
de un mediu propice înaltei comunicări
dar nu-i nici o tragedie
ce ne mai miră
nici moartea nu mai impune respect
a devenit o simplă măturătoare
care ascunde oasele sub preșul celui fără câine la ușă
prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi
datoare sie înseși
dar și acestea sunt tot niște nimicuri
despre care n-ar trebui să vorbesc


Muguri

de la abatorul cărților
se auzeau strigăte puternice
poemele înjunghiate erau lăsate cu capul în jos
până curgea tot sângele
apoi se vindeau la kilogram
cu ștampila unui inspector
de la asociația vânzătorilor de carne
acesta își invita prietenii la un pahar de viață veșnică
vorbind despre necesitatea traducerii crimei
în cât mai multe jargoane
patriei voiau să-i scoată limba
și să o dea cu împrumutul
la amatorii de senzații tari
nu puteam să stau ca alții cu pixu-ntre dinți
gândindu-mă la o metaforă nouă ca la o femeie virgină
am ucis animalul din mine
îndrăznesc să scriu despre primul arbore
plantat în paradis
îmi cresc muguri
pe șira spinării


Ciclul „Poeme pentru Nicoleta”

Corabia amintirilor

închide ochii
vezi cât de departe poți ajunge
și nu te gândi la întoarcere

lasă-i pe ceilalți să plece
din ei înșiși
ca dintr-o cameră mortuară
plină cu iubiri de ocazie
lasă-i să fie cuvinte de amăgit
singurătatea și întunericul
lasă-i să construiască monumente ale erosului
pe ruinele cărnii până la putrezirea de apoi
ei nu știu ce este iubirea

așadar închide ochii
renunță la cuvinte
urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa
și lasă-te dus de curenții universului tău interior
vei ajunge departe pe țărmul unei lumi
în care toate iubirile tale
se vor întrupa și vor trăi veșnic


Ce facem cu restul de iubire?

să nu fumăm toate țigările
să nu bem tot vinul
să nu mâncăm tot ce avem pe masă
să mai lăsăm și pentru mâine
vom fi din nou fericiți

dar cu iubirea ce facem
cu această nevoie de a ne dărui
până la ultima respirație
până la ultimul strop de plăcere
până la ultima firimitură de carne

cum putem lăsa iubirea pentru mâine
dacă de atâtea ori
ceilalți nu-și mai amintesc de noi
ne părăsesc ne lasă goi
și nu mai privesc niciodată înapoi

ce facem cu această iubire
rămasă singură la masa tăcerii
oftând plângând
strângând în palmă lacrimile
ca pe o ultimă comoară

ce facem cu această iubire
cui să o dăruim când nimeni
nu se mai hrănește cu resturi
când toți sunt politicoși
ca la o masă străină
cerându-ne pentru sentimente
chenzină

ce facem cu această iubire
când pasărea neagră a morții
vine și bate cu ciocul
în fereastră
pe ea să o hrănim?


Totul sau nimic

eu îți spuneam că dragostea e totul sau nimic
tu îmi spuneai la fel dar mai păstrai o doză de confort
în locul acțiunii necesare
în locul riscului pe care îndrăgostiții
și-l asumă întotdeauna

totul sau nimic nu înseamnă
să-ți fie frică de despărțire, singurătate
sau de gura lumii
totul sau nimic nu înseamnă
procente, probabilități
sau blânde tranziții
totul sau nimic nu înseamnă
să te complaci în aceeași lipsă de comunicare
în aceleași minciuni sau în alte minciuni
frumos inventate
totul sau nimic nu înseamnă
să te rogi să fii iubit, alintat ,mângâiat
sau înțeles așa cum numai tu vrei să fii înțeles
totul sau nimic nu înseamnă
să-ți puna mâna pe umăr cel de lângă tine
doar pentru a demonstra celorlalți
că ține la tine sau că ești o frumoasă proprietate
de care a profitat mereu printr-un joc dublu
de control și manipulare

totul sau nimic înseamnă
instinct, intuiție, stare de grație
cuvinte care ajung direct la suflet
cuvinte care te fac să plângi și deopotrivă să râzi
priviri care te îmbată dinainte să le sorbi
sau lacrimi care te fac să tremuri
din cap până-n picioare
totul sau nimic înseamnă
clipe petrecute împreună care par ore
și ore care se scurg în câteva clipe
și multe amintiri care rămân
mărturie incontestabilă a iubirii
totul sau nimic înseamnă
încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune
să crezi și să nu renunți niciodată
la șansa de a trăi încontinuu un miracol
alături de omul de lângă tine
totul sau nimic înseamnă
să lași în urmă tot orgoliul și egoismul
toată frica și pesimismul
să alergi după cineva și să i te oferi
ÎNTRUTOTUL

și chiar dacă vei fi rănit
să accepți durerea ca pe un dar divin
pentru că acolo unde nu iubește omul
iubește Dumnezeu
și dacă nu renunți niciodată la iubire
nici Dumnezeu nu renunță la tine
și îți va da într-un final
ceea ce meriți


Patria la care mă întorc

fără să fie mai mare de un chip de om
patria la care mă întorc este pământul făgăduinței
apa vie și izvorul tuturor
rațiunilor umane

Sfinxul a clipit și am înțeles că sunt Sfinxul
un monstru obligat să-și părăsească
propriul mit atras
de cea mai mare enigmă

vorbesc cu patria în gând
și zâmbetul ei dă în spic peste mări și țări
patria la care mă întorc
este femeia pe care o iubesc


Ciclul „Aceiași ochi albaștri de metil”

Vino tată și repară drumurile

sunt drumuri care merg către stele
drumuri care coboară-n infern
și drumuri pe care tatăl meu
le-a făcut pentru oameni

dar tatălui meu nimeni nu i-a mulțumit vreodată
cu toții se miră de gropile care apar
odată cu trecerea timpului

vino tată și repară drumurile
te așteaptă îngerii cu lopeți și cazmale în mâini
te așteaptă mașina de piatră
te așteaptă vagonul te așteaptă fadroma
te așteaptă asfaltul încins și betonul

dar tatăl meu merge de-a bușilea prin casă
pe un drum plin de gropi
pe care mama mea le astupă cu lacrimi și iubire


Niciodată nu luăm moartea în serios

niciodată nu luăm moartea în serios
această prezență invizibilă
care ne locuiește în fiecare clipă

oricât de pustii ar fi viețile
ca niște străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
și mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor

ajungem să credem că singura iubire
a fost să ne doară ceva
un semn divin o judecată cu porțile sărutului închise

niciodată nu luăm moartea în serios
fiorul acela ce trece prin șira spinării
ca o cădere în gol în propriul vis
în clipa aceea când atingem pământul
și totul se cutremură
chiar și pământul dinlăuntru

mergem încolonați oameni și umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final și unii și alții
suntem îngeri și păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru


Aceiași ochi albaștri de metil

Dragă tată,
Eu știu că acolo în cer
Toți sfinții au ochii albaștri
Și mai știu că acolo în cer
Toți sfinții sunt sihaștri
Și plâng laolaltă.

Dintre toți sfinții îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiași ochi albaștri și-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost și-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viața este atât de neînsemnată
Fără cei sfinți,
Fără părinți?

Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojește-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.

Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ți scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Și nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.

Dragă tată,
Tu m-ai învățat să fac primii pași legat de cravată
Și primii kilometri pe bicicletă
Și proverbul acela, odată...
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simți pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“

Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.

Dragă tată,
Eu știu că acolo în cer
Toți sfinții au ochii albaștri
Și mai știu că acolo în cer
Toți sfinții sunt sihaștri
Și plâng laolaltă

Pe lumea cealaltă.