Mă uit la calendar. E 20 septembrie, ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…

Tocmai a început un nou an școlar și mă văd copil clasa a doua. Îmi amintesc că nu înțelegeam tot ce spunea tata, dar el știa să mă lămurească printr-o povestioară, o glumă, un joc.

Într-o zi, tata a spus: „Cadrele didactice se cunosc de la distanță. Vorbesc mult, tare și gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare nedumerire, s-a apropiat de mine și m-a întrebat în șoaptă, dacă am văzut cum își spun rețetele de prăjituri doamnele învățătoare. Nu fusesem atentă, nu mă interesase. Atunci, tata îmi arătă o rețetă și, când vorbea de bătutul albușurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel și un castron.

- Facem amândoi o tocăniță de cartofi?
- Facem!

Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a continuat pe același ton.

- Luăm o cratiță…

Și tata se prefăcea că ia o cratiță din dulap.

- O așezăm pe sobă… Cu grijă, să nu atingem plita cu mâna.
- Luăm sticla cu ulei, spun eu. Deschid dulapul, iau o sticlă, îi scot dopul și torn în cratiță, apoi o așez la locul ei, în dulap.
- Trebuie să ne grăbim, spune tata. Cine curăță ceapa?
- O curăț eu!

În timp ce spuneam ce fac, cu mâinile deschideam un dulap imaginar, scoteam dopul sticlei, curăț o ceapă imaginară, chiar îmi șterg ochii, o tai așchiuțe și o arunc în ulei.

- Nu te grăbi! Trebuie să lucrezi finuț, să nu sară uleiul încins pe tine!
- Sunt atentă. Merg după cartofi!
- Ai grijă de ceapă, să nu se ardă!
- Am înțeles. Amestec ceapa!

Continuam jocul, învârteam cu o lingură imaginară într-o cratiță imaginară.

Mama se încrunta. Nouă nu ne pasa. Noi eram bucătari. Făceam tocăniță.

- Ai grijă când pui apa peste ceapă! Să nu sară uleiul! Încă o cană de apă!
- Sunt atentă! Merg să aduc cartofi din pivniță.
- Ia din plasa aceea de lângă ușă!
- Ai dreptate, sunt eu de acord.

În timp ce curăț cartofii, tata îi face un semn mamei. Eu îmi văd serios de treabă. Spăl cartofii, îi pun în apa care clocotește și, până fierb cartofii, caut foile de dafin.

- Ne trebuie pătrunjel. Merg eu în grădină să aduc! Trebuie să fie proaspăt!
- Bine, du-te!
- Am adus. Imediat îi tai.
- Lasă, că-l tai eu, spune tata.

Și îmi arată cum îl toacă mărunt cu muchia mâinii drepte pe palma stângă.

- Tocănița e aproape gata. Of, spun eu, nu am pus sare! Imediat o sărez.

Iau solnița imaginară de pe masă și, cu trei degete, presar puțină sare peste cartofi. Tata mă ajută. El presară pătrunjelul.

- Tocănița e gata! Cine vrea să mănânce?

Nina, sora mea mai mică, vine în fugă cerând tocăniță.

- Nina, ne-am jucat. Nu e nicio tocăniță!
- Am mimat numai că facem tocăniță, spune tata.
- Ce-i aia „mimat”? Adică, ne-am prefăcut? Am dat din mâini ca și cum ar fi fost adevărat?
- Da, ai înțeles.

După ani și ani, de câte ori văd persoane care vorbesc mult, tare, care gesticulează în timp ce vorbesc, mă întreb dacă nu cumva sunt cadre didactice. De cele mai multe ori, chiar sunt. Ori au lucrat în învățământ.