agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1235 .



No soap, no history. Sorry!
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2013-02-11  |     | 



(am mai avut în vedere următoarele titluri:

Cloaca Maxima

și

Limonadă cu degetele mici de la picioarele strămoșilor mei)





”Cacă-te și dă-i cu pumnul!” – iată pe scurt ce s-a întâmplat la alegerile parlamentare din România 2012. Și cred că în istoria acestui neam, aceste alegeri ar trebui consemnate exact așa: ”Alegerile Cacă-te și dă-i cu pumnul”. Căci nu de orbire, ca în ’90 a fost vorba de astă dată, ci de cu totul altceva. Mult mai ”evoluat” (în accepțiunea românească a termenului)

La știrile Pro Tv o poveste dintr-un sat românesc al anului 2012. Pentru că nu mai suporta să vadă caprele vecinului păscând pe tarlaua sa, proprietarul pământului (cunoscut ca om cumsecade și ”cu frica lui Dumnezeu” – conform declarațiilor femeilor revoltate) a așteptat să se întunece și a pus din loc în loc grămăjoare de boabe roz de otravă (ca cele pentru șoareci). Camerele insistă pe ce a rămas din grămăjoarele roz și pe caprele agonizând. Peste jumătate din turmă a pierit în chinuri.

Marea problemă a democrației în România este aceea că electoratul (sau ceea ce ar trebui să se numească așa) nu este un arbitru al jocului politic ci o păpușă stricată. El are, desigur, un rol în acest joc, dar nu rol de arbitru ci de pion, de marionetă. Și asta din cauza lipsei de caracter.

Dacă ar fi să facem un clasament al celor mai dezgustători jucători din politica românească (cel puțin din campania electorală a alegerilor ”Cacă-te și dă-i cu pumnul”), câștigător detașat ar fi Poporul Român. Ba nu, greșesc: ”ELECTORATUL” român. Pentru că numai din sânul acestui amalgam diform îmbibat cu lacrimi și transpirație pot ieși învingători asemenea secături veninoase și penibile în același timp și în aceeași proporție. ”Majoritatea” aceea, mereu ”învingătoare”, asemeni Prostiei multimilenare.

Tudor Gheorghe, seara, interview la postul național de radio: ”România trebuie să-și recapete demnitatea pe care a avut-o cândva”.
Întreb în gând: Când?

În registrul de impresii de la Muzeul Național de Istorie a României, un eșantion de luciditate absolută. Un vizitator (probabil occidental) a notat sec: ”NO SOAP, NO HISTORY. SORRY!” (decembrie 2012).

La Romania TV, în ajunul Crăciunului, o crainică exuberantă anunță pe un ton isteric, amuzat, disprețuitor și compătimitor în același timp, o știre de senzație: președintele Băsescu s-a plimbat cu snow-mobilul la Predeal! Dar asta nu-i tot. S-a plimbat, dar nu numai pe pârtie ci și (unde credeți?) prin pădure! Cu snow-mobilul prin pădure! Să vezi și să nu crezi, neamule! Electoratule!

(fie doar și numai pentru atât, că știe să ocolească drumurile bătute, acest om a fost și este mai mult decât merită acest popor).

”That ̓s me in a spotlight
losing my religion”

Există o specie de insectă numită ”păduchele țestos al trandafirului” (Emil Brumaru – note după lecturi din lucrări de specialitate)

De la o vârstă, un fel de repulsie la reîntâlnirea cu obiectele primelor nostalgii. Baloo de exemplu. Sentiment de vinovăție al adultului față de copilul pe care nu a fost în stare să-l țină în viață.

”Trandafirul alb pe care l-a primit stă lângă o supă” (Selma Iusuf, Dilema Veche)

Într-o revistă îmi cad ochii pe cuvântul ”Cuba”. Chiar scris cu literă mare, m-a dus inițial cu gândul la un posibil feminin al cubului...

În Caucaz, o specie de șopârlă (fără picioare) se reproduce uneori prin ouă, alteori prin pui vii (National Geographic).

”Nu am reușit să-ți citesc scrisoarea decât la 1 noaptea. M-a așteptat toată ziua, nedeschisă, în geantă, pitită ca o viperă între batistă și ruj” (Amos Oz – Cutia Neagră)

”Nu sunt nici bun, nici rău, ci sunt, pur și simplu” (citat din Nichita Stănescu afișat mare la intrarea în Școala specială nr 5, școala fiului meu)

Trei momente ale unei seri de octombrie:

1. cu gândul sinuciderii în minte, privindu-mă în oglinda de la baie, privind de aproape contururile feței și toate celelalte detalii, apoi mai de departe contururile corpului – senzația că aș strica jucăria altcuiva.
2. mai târziu citesc Cioran: ”Până acum (cca 50 de ani – n.a.) am făcut dovada unui singur curaj: acela de a nu mă sinucide”
3. apoi ascult Roger Waters: ”....I never had the nerve to make The Final ...” - și scuipă printre dinți cuvântul ăsta - ”Cut”.

”Un sat bulgăresc de la graniță, dorește să facă parte din Grecia” (B1 TV, 19 noiembrie 2012)

Cu cât refuzi mai îndârjit ”viața” cu atât energia astfel reprimată se poate cristaliza mai eficient în scrisul tău. Bijuteriile lui Nietzche, Cioran... nu sunt decât efectele unor ”înfăptuiri” niciodată înfăptuite.
Trebuie să-ți ”irosești viața ca s-o cunoști”, cum spune Călinescu, pentru ca apoi să scrii.

O uluitoare gogomănie este ideea că un scriitor, pentru a se adresa posterității, are nevoie mai întâi de ”consacrare”, adică de acceptul contemporanilor. Contemporanii, tocmai pentru că își cunosc (instinctiv) micimea în raport cu posteritatea (în termeni de timp și relevanță), își arogă statut de cenzor. (”Dacă nu te cunoaștem noi, contemporanii, atunci nu exiști” – dar ei, tocmai ei sunt cei care practic nu există în raport cu posteritatea. Sunt doar o picătură în ocean. Atât). Dacă nu exiști în raport cu ceva inexistent, nu ai de ce să te temi. Minus cu minus dă plus. Nu trebuie uitat că dintotdeauna, fiecare generație a trăit considerându-se apogeul istoriei.

”Ficățeii brazilieni provin de la pui hrăniți cu mortăciuni” (Evenimentul Zilei 22 noiembrie 2012)

”ANUNCIU IMPORTANT

Un hoț nu e numai acela care fură pe altul în virtutea art. 306 și urm. Cod Penal, ci mai ales acela care cu deplină conștiință se fură pe sine însuș. Și n-ar fi oare un adevărat furt și o adevărată tâlhărie când un junimist s-ar absenta de la a XX-a Aniversară a Societăței Junimea unde cu prețul mai puțin decât minim și mai mult decât derisoriu de numai 30 Lei poate bea, mânca și petrece fisicamente, intelectualmente și moralmente două sări dearîndul? În 5 ianuarie 1884, la 8 oare sara vor fi ciaiuri, cozonaci, cafele, ciocolăzi amestecate cu literatură la Otelul Binder în Iași, iar a doua zi în 6 ianuarie la 6 sara, tot la zisul otel, va avea loc un splendid și în analele Junimii nemaipomenit Banchet cu mîncărurile cele mai alese, vinațurile cele mai indigene și cele mai străine, înghețatele cele mai reci și cu cheful cel mai tradițional” (Iacob Negruzzi citat de Codrin Liviu Cuțitaru, Dilema Veche, 8-14 noiembrie 2012)

Cabaret Noir post punk.

”Dacă m-am bâlbâit, înseamnă că între cuvinte gol e adevărul” (Vasile Munteanu)

Cât de tare (sau moale) este Sfântul Scaun?

Pasiunea pentru miniaturi îți vine poate din vremea când sufletul vedea lucrurile de sus și de departe...

Castorii, recent reintroduși în România pe afluenții Oltului și Mureșului își fac digurile din crengi dar și din recipientele de plastic aruncate cu generozitate în râuri de concetățenii noștri (Știre pe prompterele de la metrou, decembrie 2012)

Samuel Eto̓ o, declarație în presă: ”Messi este un zeu”
Nu este exclus ca și despre Osiris, la început, tot un coleg de breaslă să fi spus același lucru.

Un alpinist cu experiență citat de Cristian Lascu la RRA: ”Sunt mai mândru de renunțările mele decât de reușite”.

Pentru că triceratopsul de Constantin, la locuința lui de vară din Niceea, a emasculat prin lege mesajul divin adus pe pământ de Isus, sunt pus astăzi în situația de a-i explica iubitei mele un lucru elementar, și anume că suntem atrași, ÎN MOD FIRESC, NATURAL, eu de alte femei, ea de alți bărbați. Ea se simte mult mai în siguranță în clisa călduță pe care Biserica o secretă în jurul ei decât în tronul de gheață al adevărului de bun simț.

Sufletul care se vâră în trup – poate că face asta în vederea comiterii unei infracțiuni? O cagulă trasă peste un cap...

De câte ori, pe forumuri sau pe tot felul de bloguri și platforme de ”comunicare” văd cuvântul ”zâmbesc” scris de o femeie, am o reacție de repulsie. M-am întrebat de ce? (Mutată în mediul virtual, femeia e deposedată automat de una din armele sale de bază, surâsul și atunci...) Dar surâsul unei femei nu poate fi înlocuit cu un cuvânt și mai ales cu un cuvânt scris. În plus ea, care e sursa (?) sau forma (?) zâmbetului – nu ar trebui să aibă dreptul de a scrie și cuvântul. E vulgar! (Și ne amintim definiția nicetiană a vulgarului: tot ceea ce exclude abstractul) Ca și cum Dumnezeu ar scrie cuvântul ”om”.

Și mai este trist dintr-un motiv acest cuvânt ”zâmbesc” scris de o femeie. Pentru că ne reamintește că, prin condiția ei, femeia nu este în stare să exprime STAREA de zâmbet...

O femeie care anunță ”zâmbesc” își umbrește singură feminitatea. Ceea ce un bărbat vede în zâmbetul unei femei nu poate fi scris de ea, ci de el...

Aflăm (într-un mod sau altul) despre existența unui scriitor. Auzim o idee care ne mișcă și vrem să ajungem la el, la autor. Dar nu intrăm direct pe tărâmul lui, pe tărâmul celor scrise direct de mâna lui. Gustăm întâi din intermediari (profesor, mass-media, critici etc), - pentru că așa se cuvine, nu? - din ceea ce se spune despre el, cum e văzut, apreciat, etc. (Ceea ce ni se dezvoltă în mod instituțional în Școală este gustul pentru hrana gata mestecată. Suntem învățați să înghițim vomă). Și mai mult decât atât: pentru că suntem ”deschiși” și ”imparțiali”, consultăm cât mai multe ”surse”, cât mai multe păreri, cât mai multe aprecieri, din cât mai multe direcții. Ca și cum ne-am învârti la nesfârșit în jurul mașinii de spălat citind din caietul cu instrucțiuni, dar fără să o punem în funcțiune, după care scoatem rufele din mașină, le îmbrăcăm și ne minunăm cât de frumos miros. Asta este ”cultura” contemporană: ciorapi murdari îmbibați cu deodorant.

La munte cu Andrei, în Retezat, undeva sub vârful Bucura, m-am gândit la cuvintele astea: ”Suflet spălat cu creier de munte” (decembrie 2012, după Crăciun)

La întoarcere, noaptea, din tren, peisaj mirific de la Predeal până la Câmpina: multă zăpadă, nici urmă de vânt, un ger sticlos, curat, ghirlande luminoase pe aproape toate casele și clădirile mai importante, cele mai variate culori și forme (o ghirlandă luminoasă chiar și pe balustrada scării unei stații de betoane) / în gări locomotive de epocă recondiționate, montate special cu rol decorativ / luna alergând pe la vârfurile brazilor – toate astea văzute din veceu (doar acolo, în veceu, aveam întunericul necesar ca să pot vedea afară)

”Il corpo faccia quel che vuole. Io sono la mente” (Rita Levi Montalcini, laureată Nobel pentru medicină, moartă la 104 ani în ianuarie 2013)

- Ce reprezintă pentru tine Ion Iliescu, măi băiețel?
- Pentru mine Ion Iliescu reprezintă un îndrăgostit care, de aștepare, de disperare, de disperarea așteptării, și-a vârât mâinile în propriile fecale ca să scrie cu ele – cu acestea două adică – pe zidul liceului meu, mare – NINA, LIBERTATE, TE IUBESC - și să deseneze cu grație dedesubt o mare pasăre Phoenix maro.
- Cum te cheamă pe tine măi băiețel?
- Procrastinator, săru‘ mâna.

Statul nu poate fi controlat decât prin intermediul sufletelor întoarse pe dos.

De ce duhnesc a cadavru legile după care trăiesc învingătorii? Pentru că învingătorii trăiesc și ei după anumite legi, nu? În fond toată harababura asta deșănțată pe care trebuie să o înghițim în fiecare zi, tot zgomotul ăsta de sticle sparte pe care îl numim ”viață”, și încă ”viață civilizată”, toată isteria asta asurzitoare de care nu putem uita decât prin metode autiste ca cititul sau scrisul – e special concepută ca să-i protejeze pe învingători de gândul morții, nu-i așa? Să înnăbușe ceea ce noi suntem datori să ținem în viață adică ...

Lumea o lăsăm ”moștenire” urmașilor noștri. Cum putem lăsa moștenire ceva de a cărui proveniență nu avem habar? În ce calitate las eu moștenire lumea fiului meu? Ce treabă am eu cu lumea asta? De ce nu ne vedem de treabă, de treaba noastră de om? De om călător? În fond, s-au sinchisit înaintașii noștri (mă refer la cei care au decis soarta lumii de-a lungul istoriei) să mențină legătura prin generații cu Creatorul, cu mesajul Lui, cu legile Lui? Și-au dat în vreun fel silința de a păstra lumea așa cum a creat-o Dumnezeu? S-au sinchisit învingătorii de altceva decât de măceluri și ipocrizii, ca să-și permită să ne vorbească nouă acum, despre ”moștenirea” lumii? Eu nu am nevoie să moștenesc o lume de care generații și generații de descreierați îmbuibați, obsedați de ”putere” (- putere în raport cu ce?-) și-au bătut joc. Eu am nevoie de lumea creată de Dumnezeu. Ceea ce încercați să ne băgați pe gât, nu este lumea creată de Dumnezeu ci doar gunoiul pe care l-ați lăsat în urmă.

”... zise ea pe care o iubeam, cu o satisfacție stupidă, pe care o au toți cei ce nu pot urmări o idee până la capăt și care cred că te-au prins că a ta e falsă...” (Cel mai iubit Marin Preda)



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!