agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1434 .



Există un timp
personale [ ]
personale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lioara ]

2013-05-28  |     | 



Mai sunt doar câteva zile, și cel puțin calendaristic intrăm într-un alt anotimp: vara. În orașul care m-a adoptat cu niște ani buni în urmă simt de câteva zile un miros: mirosul liniștitor al florilor de tei care atârnă sub ploile feciorelnice de vară. Sentimentul pe care-l trăiesc e acela că teii învârt prea repede anotimpurile și, așa după cum mai scriam cândva pe aici, nu mă simt nici mai frumoasă, nici mai bună, ci mult mai singură și mai aplecată spre cele sfinte, că cele lumești parcă-mi par tot mai mult zădărnicii și fatalitate. Și mă trezesc mereu întrebându-mă cine sunt eu, unde rătăcesc, de ce?
Poate înțelepciunea vârstei, poate nevoia de a mă pregăti din timp pentru acea călătorie lungă mă învață că trupul trăiește dacă e locuit de suflet, iar sufletul trăiește dacă e locuit de Dumnezeu. Dumnezeul pe care fiecare ajunge să-l cunoască pe calea lui unică. Și, poate și pentru că sunt de prin partea locului, adică hunedoreancă, m-am simțit tot mai atrasă de muntele de dor, de sfântul de la Prislop, din Ardeal, adică părintele Arsenie Boca, care avea vorba asta: roagă-te cum poți, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. Și asta mai fac și eu din când în când.

Și, pentru că sunt om și nu piatră, mai am și suferințe fizice, pe care trebuie să le oblojesc trecând pe la câte un medic. Așa am ajuns ieri să aștept puțin peste trei ore într-o antecameră văruită toată în alb. Spuneam zilele trecute unei prietene că albul e culoarea care mă deprimă cel mai mult. Deși mi s-a amintit, iar și iar, că e culoarea purității, a curățeniei, a liniștii, parcă tot mai convinsă sunt de faptul că o culoare mai veselă în cabinetele medicale, pe pereții spitalelor, ar vindeca în proporție cu cel puțin 5 procente suferințele bolnavilor. Dar să revenim la cele mai lumești și să vă spun că uitându-mă la atâta puhoi de pacienți, printre care mă număram și eu, mi-am amintit ce ar fi spus sfântul Ardealului, cum că oamenii care la 40-50 de ani sunt neputincioși și merg la doctor și-au pierdut sănătatea trupească și sufletească printr-o viață imorală. Una din întrebările care mă frământă este aceea de a afla unde începe și unde se sfârșește lanțul păcatului?

Și în cabintele astea medicale parcă devenim familiari, parcă ne-am cunoaște de când lumea, iar conversațiile noastre nu sunt doar vorbării, că vorba filozofului... doar o conversație cu unul care n-a suferit e vorbărie. Și acolo sufeream toți. Trupește și sufletește. Și auzind una și alta nu poate decât să te prindă spaima și să-ți promiți că pe viitor vei fi mai atent/ă la suferințele altora. Și să mulțumești Divinității că crucea pe care o ai de dus e încă ușoară. Ce afli în aceste împrejurări? Cât de corupt e sistemul, lumea, câți sunt suferitori de foame, frig, căldură, nepăsare.
E România ca un întuneric biblic? Ne-ar spune Părintele Arsenie Boca, de acolo din aburul albastru al Împărăției, precum Brâncuși la a doua lui revenire în țară?: V-am lăsat proști și săraci și v-am gasit și mai proști și mai săraci!

Rogu-te părinte, așa după cum ai promis că vei face bine și dincolo de moarte, să nu ne uiți. Să ne pictezi în suflete, precum pictai icoanele pe pereți, cu demnitate, cu bunătate, cu smerenie, cu corectitudine, cu răbdare, cu iertare, cu îngăduință, cu toleranță. De ce? Pentru că noi, românii, avem un mare talent: acela de a ne împușca singuri în picior. Suntem de prea mult timp în convalescență. Nu înțelegem că există un timp? Un timp al vindecării?

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!