În traducere liberă, eu i-aș spune „bodârlău”, dar nu după „porecla” cunoscutului și nevinovatului cufundar cu cioc zimțat, care, fie vorba între noi, chiar dacă știe să se scufunde, știe să iasă și la suprafață, ci mai degrabă după caracteristicile unui cufundac absoșutist al noroaielor din fundul bălții, plus că-mi place cum dă la scăricică: e ca un blat.
„Bodârlăul” de care vorbesc eu e mare și mic în același timp. Când e mare, are totdeauna înfipt în clanță un trabuc, chiar dacă e stins; când e mic, același trabuc e mai scurt. N-ar trebui să se vadă asta, dar zâmbetul fals și mimica suptă a buzelor (de obicei subțiri) parcă-l mai atrofiază puțin, atrăgând deopotrivă un semnal de alarmă nu atât de panică, cât de pagubă. Panica e proprie, n-aș putea afirma asta însă și despre pagubă. Ideea e că îmbarcarea de orice fel pe Bodârlău nu face nimic altceva decât să creeze suprasarcină, chestie nefericită se pare atât pe navigarea scurtă, cât și medie. De „happy-end” nu s-a auzit. Popey „the sailor man” e doar o lozincă de film sf, ca și limanul într-o astfel de alegere nefericită. Poți fi ori inconștient, ori la fel de disperat ca bacul fumigen, ori, scuzate-mi, mai trist: complet tâmpit, nativ, sau de creștere. Tentația oferită de bodârlău e mare. Am-penajul e sclipitor: uși capitonate, înălțimea de sus în jos, photoshopul în ramă pe birou, iar în agenda telefonică îi are pe toți, numai tu lipsești, dar asta se remediază imediat, odată cu prima decartare. Cărțile, cu coperți lucioase, frumos rânduite în biblioteca impunătoare n-au fost deschise niciodată, design-ul e ireproșabil. La fel și secretara cu cafeaua de la atârnătorii dinainte. Ai două variante. Alege-o pe a doua: fugi!
Să presupunem însă că dintr-un motiv, sau altul, n-ai făcut asta. Uite o papara-zzială pentru yutubiștii de circuit închis:
Artimetrică simplă. Legea lui „Arhi.m.d.” spune că un corp scufundat într-un fluid urât mirositor te trage la Fundenii de Jos. Ãia de sus nu s-au găsit pe hartă. Asociind cu mecanica fluidelor aferente, nici pedalarea în nisipuri mișcătoare se pare că nu dă randament. Fizic, se accelerează „short-cut-ul” către eșuare cu toate mișcările meritorii proprii. Abordajul din agenda telefonică respectă tradiția piraterească: numai ia, nu și dă. Asta în cazul fericit, în care n-a fost „fake call”. Romantism direct. Dragostea cu piciorul de lemn nu o faci pe gaura stegulețului tricolor, asta poate doar în visele tale. Stegulețul ăsta e desaturat complet, iar gaura din mijloc e mult prea fericitul cap de mort. Stai liniștit, oasele sunt ale tale. E tot cu ce rămâi. Submersiunea nu e cu butelie, doar cu tam-tam și doar în găletușa flu-flu. Joci la dublu, că ești la înaintare oricum. Optimismul pe care îl mai poți avea e că încă crezi că n-o să încapi în găletușă. S-o crezi tu! Intri din servă, garantat. Unii, nu dau nume că mă bate mama, au grezut (cuvânt din mitologia francma1200) că sunt prea mari și grași și ori nu intră, ori plutesc. S-au dovedit doar că au fost prea grei, dar nu în sensul în care credeau ei. „Bine, bine”, or să spună câțiva: „- dă-mi și mie porția de mili și p-ormă n-are decât să mă ia și poli...”. „Da, mă”, zic eu, dar varianta doar cu scăpatul săpunului pe jos nu prea s-ar mai aplica ca-caz nefericit - am senzația pesimistă -, dar obiectiv vorbind, că nu te mai spală nimc... în sfarșit. Scuze!... naivitatea este singura mea speranță rămasă...
Vă pup pe cântar.